Pentru ca românii din străinătate să nu se mai simtă excluşi

Referendumul de demitere, cu neclarităţile şi polemica referitoare la cvroum, a adâncit ruptura care se instalase între votanţii din ţară şi cei din străinătate. Alegerile prezidenţiale din 2009 au dat impresia unui antagonism între cele două ”ţărmuri”, care a tins să ia amploare odată cu propunerile PDL referitoare la un vot preferenţial pentru cetăţenii români aflaţi în afara graniţelor. Declaraţia lui Teodor Baconschi (”Voi aduce un milion de voturi pentru PDL”) a fost luată tale quale, consolidând şi mai mult imaginea unei diaspore pro-PDL, în opoziţie cu un electoral local anti-PDL şi mai ales anti-Băsescu.

E greu de spus dacă este un fenomen de profunzime sau doar o iluzie întreţinută de anumite interese politice. Diferenţierea viziunilor politice şi a intenţiilor de vot este însă perfect plauzibilă, căci şi în acest domeniu se întâmplă aceeaşi diversificare binecunoscută din istoria limbilor. Două grupuri provenite din aceeaşi arie lingvistică, dar separate vreme îndelungată, ajung să vorbească diferit. Percepţia însăşi asupra realităţii poate suferi o schimbare, care, uneori, se vădeşte a fi incomunicabilă. Evident, după o lungă perioadă de timp, se poate pune întrebarea dacă cele două grupuri mai vorbesc aceeaşi limbă sau, la rigoare, dacă mai fac parte cu adevărat din aceeaşi naţiune politică.

În orice caz, separaţia aceasta dintre cele două grupuri electorale a devenit recent nu doar obiect de cercetare demografică, ci şi subiect de dispută politică şi constituţională.

Aşa numita ”erată” a CCR, care stabilea în mod expres participarea cetăţenilor români din străinătate la constituirea cvorumului, a pus din nou problema în termenii cei mai acuţi cu putinţă. Cvorumul a devenit, din nefericire, motiv de discordie.

Ar trebui să observăm că în stadiul actual nu putem rezolva polemica aceasta în mod satisfăcător. Până la publicarea datelor recensământului nu există nicio sursă cu autoritate care să ne spună câţi români cu drept de vot se află în străinătate şi câţi se găsesc cu domiciliul stabil în ţară.

În plus este evident că românii răspândiţi prin diferite ţări ale lumii nu au aceeaşi posibilitate de a vota ca românii din ţară. Uneori exercitarea dreptului de vot este anevoioasă şi costisitoare şi de aceea participarea la urne a membrilor diasporei a fost mereu foarte redusă.

De asemenea, de multe ori pentru cei plecaţi de multă vreme şi integraţi deja profund în viaţa noilor societăţi interesul participării politice nu mai este la fel de mare ca pentru cei emigraţi recent şi care nu exclud încă posibilitatea reîntoarcerii. De aceea e greu de spus cu precizie cât de largă este diaspora românească şi mai ales ce se întâmplă cu adevărat în cuprinsul ei.

Dar pentru a evita o polemică dureroasă încărcată de prea multe neînţelegeri, partidele româneşti ar putea recurge la o reformă simplă, menită să facă ordine nu doar în subiectul mai imprecis al diasporei, ci şi în administrarea listelor electorale ”de acasă”. Ca să fie clar de aici înainte care este corpul electoral al naţiunii, fără ca nimeni să opereze vreo excludere, legea electorală ar trebui să prevadă ca fiecare cetăţean român cu drept de vot să se înscrie el însuşi, printr-un act voluntar, pe listele electorale cu câteva luni înainte de alegeri. În felul acesta s-ar evita erorile numeroase, pe care administraţia nu reuşeşte deloc să le evite în cazul celor care şi-au schimbat reşedinţa principală, care au murit sau au renunţat la cetăţenia română, după cum va fi mai clar şi, dincolo de orice contestaţie, care sunt românii din străinătate dornici cu adevărat să participe la procesul politic din ţară.

Voinţa liber exprimată va face o delimitare între cetăţenii activi care manifestă un viu interes al participării politice şi aceia care sunt conştienţi că nu mai au o legătură consistentă cu realităţile ”de acasă”. Reforma ar trebui consolidată totodată prin instituirea simultană a votului prin corespondenţă pentru toţi aceia care doresc acest lucru, fie că se află în ţară, fie că se află în afara ei, căci fără să asiguri condiţii cu adevărat egale privind exercitarea dreptului de vot nu poţi vorbi de garantarea drepturilor constituţionale, după cum nici nu poţi institui condiţia cvorumului de participare.

În fine câştigul cel mai preţios ar fi acela că românii din străinătate nu ar mai nutri sentimentul penibil că sunt, într-un fel sau altul, excluşi.