Pedeapsa cu moartea și vocația Europei

Cancelarul Angela Merkel i-a telefonat luni președintelui Erdoğan transmițându-i că reintroducerea pedepsei cu moartea ar echivala cu anularea definitivă a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Este bine cunoscută exigența Europei în această privință. Relativ recent premierul Ungariei, Viktor Orban, care cutezase să redeschidă discuția, fusese pus la stâlpul infamiei într-o adunare antologică a Parlamentului European, în cursul căreia stânga liberală, mai cu seamă, nu făcuse economie de cuvinte tari.

Pare imposibil să fie (re) inițiată o dezbatere asupra acestui subiect ce pare tranșat o dată pentru totdeauna. Desigur nu a scăpat nimănui că aceeași Europă care l-a strivit sub disprețul ei pe ungurul conservator de la Budapesta are grijă să adopte un limbaj mult mai reținut când vine vorba de Statele Unite, acolo unde, așa cum se știe, pedeapsa capitală continuă să se aplice. Niciun lider european, bunăoară, nu a invocat ”valorile europene” nenegociabile pentru a stopa crearea unui spațiu de liber schimb cu Statele Unite (TTIP), deși comerțul și valorile sunt mereu asociate cât privește țările cu care sunt încheiate acorduri de liber schimb, așa cum s-a întâmplat și cu vecinătatea estică a Uniunii Europene.

Nu insistăm. E de înțeles faptul că raportul de forțe nu permite Europei să ridice tonul, deși ar face-o, probabil, în alte împrejurări. Dar mai cu seamă nu putem ignora ascendentul moral extraordinar pe care SUA l-au dobândit de la al Doilea Război Mondial încoace. Europa salvată de la nazism nu este încă în măsură să ”dea lecții ” Americii. Toate aceste lucruri sunt de înțeles și nu intenționăm să intentăm proces nimănui, deși ne-ar fi plăcut mult ca Europa să fi înțeles că tocmai noblețea pe care o revendică i-ar fi impus să-i trateze pe cei mici la fel ca pe cei mari.

Nu intenționăm nici să redeschidem dezbaterea despre pedeapsa cu moartea, deși ar fi util ca anumite lucruri să fie reluate și reargumentate, măcar petru a nu da impresia că un nou dogmatism s-a instalat pe nesimțite. Înțelegem iarăși prea bine că nici măcar nu mai e vorba de idei și că lucrurile sunt oarecum tranșate la nivelul sensibilității publice. Albert Camus în ale sale ”Reflecții asupra ghilotinei” expusese cu mare limpezime despre ce este vorba relatându-ne cazul tatălui său care dorise să asiste la o execuție publică. Puțin înainte de 1914, o crimă teribilă zguduise opinia publică din Alger și lumea credea că decapitarea ar fi încă o pedeapsă prea blândă pentru un asemenea monstru. Dar urmarea este surprinzătoare și de natură să răstoarne toate convingerile: tatăl scriitorului s-a întors acasă fără să spună un cuvânt, cu fața trasă, și, după ce s-a așezat o clipă pe pat, a început să vomite. ”Când justiția supremă - comenta o jumătate de secol mai târziu Albert Camus - nu face decât să provoace voma omului cumsecade pe care pretinde că-l protejează, pare destul de greu să admiți că scopul ei este să aducă mai multă pace și ordine în cetate”.

Albert Camus se străduiește, desigur, să argumenteze rațional, dar începe, simptomatic, cu un fapt de sensibilitate. De multe ori conservatorii fac la fel, recurgând însă la coarde diferite, ca americanul Russel Kirk de exemplu care, într-un eseu intitulat ”Criminalitate și milă”, își propunea să arate că mila și pedeapsa cu moartea pot foarte bine să meargă mână în mână: ”Nu e o cruzime teribilă să ții în viață un om care se urăște pe sine și care este un pericol serios pentru inocenți și o oroare sinistră pentru propria persoană? (...) Odată, mergând prin Dartmoor, am trecut pe lângă închisoarea cu același nume. La acea vreme era întemnițat acolo un om de ultima speță, cu talent în arta evadării. Chiar dacă era condamnat pe viață, a izbutit să iasă de patru sau de cinci ori. Și de fiecare dată a reușit să se ferească de cei care erau pe urmele lui destul de mult timp ca să găsească, să violeze și să omoare câte o tănără fată. După ce era prins din nou, această ființă dezgustătoare, vrednică de dispreț, era copleșită de remușcări și se ruga să moară - ceea ce i se refuza - adaugându-i-se o nouă sentință pe viață. Cu ce scop era cruțată viața lui cu atâta grijă?”

În fine, Russel Kirk depășește și el nivelul sensibilității, dar am promis că nu vom dezbate acum subiectul pedepsei cu moartea și de aceea ne oprim aici. Nu vom pune la îndoială nici ”valorile europene”, ci vom ridica o simplă întrebare. Cum este cu putință ca cei care văd în pedeapsa capitală expresia pură a barbariei să pledeze pentru libertatea neîngrădită a avortului?

Desigur, există în Europa tot felul de opinii, de la cele mai conservatoare la cele mai progresiste, dar se manifestă totuși o dominantă care privilegiază libertatea femeii de ”a dispune de propriul corp” și care legitimează întreruperea sarcinii în orice condiții, sub acoperirea unor diverse eufemisme menite să camufleze adevărata natură a ceea ce se petrece. Este cert, de asemenea, că tocmai aceia care manifestă mai multă indignare față de pedeapsa cu moartea sunt cei mai liberali în chestiunea avortului.

Dar la un moment dat aceste discordanțe nu vor mai putea fi ocolite. Europa, care pretinde a combate barbaria în toate aspectele sale, va fi nevoită, mai devreme sau mai târziu, să reflecteze la propriile contradicții. E o necesitate logică și morală.