1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

FOCUS

Pe urmele unui filosof în miezul Europei

La Roma s-au reunit într-o reuniune aniversară șefii de stat și de guvern din Uniunea Europeană. Ocazie cu care ne întrebăm: merită Europa aceasta lipsită de entuziasm să fie promovată pe mai departe?

Philosoph Peter Sloterdijk (picture-alliance/dpa)

Peter Sloterdijk

Nu putem aștepta mari revelații din partea reuniunii de la Roma, care a fost convocată parcă anume într-o ambianță dubitativă pentru a întârzia procesul deciziei. Sau, altfel spus, președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker, a lansat nu una, ci 5 variante tocmai ca să lase tuturor un răgaz până când lucrurile vor lua o formă mai precisă. În Olanda au câștigat liberalii care fac casă buna cu politica germană, dar nu se știe ce se va petrece la alegerile prezidențiale din Franța, fără de care este absurd să vorbim de continuarea construcției europene. E adevărat că destui s-au grăbit să anticipeze victoria lui Emanuel Macron, un candidat ca apa care ia forma paharului și care tocmai de aceea pare să fie favoritul germanilor, dar jocurile nu sunt încă făcute. Acum la Roma nu se poate avansa prea mult în nicio direcție nici măcar dacă ar ști cineva care este direcția aceea.

Prin urmare Europa de azi pare caracterizată de scepticism, oboseală, lipsă de voință și, paradoxal, de o perseverență care contrazice parcă așteptările oamenilor. Cine ar mai vrea să facă parte dintr-o asemenea Europă? Întrebarea este legitimă și de altfel ea se pune cu tot mai multă insistență de-a lungul și de-a latul continentului. Europa aceasta care pare să nu creadă în ea însăși merită oare să fie promovată pe mai departe? Dar întrebarea aceasta și-o pun nu numai criticii Europei, ci și partizanii ei, care caută, tocmai, să reînvie entuziasmul și să ofere oamenilor noi motive de fervoare. Fără mare succes însă. Toate înflăcărările din ultimii ani au părut artificiale. În plus economia tinde în jos și tendințele demografice sunt descurajante. Deschiderea intempestivă a frontierelor Schengen pentru emigranții orientali a părut unora o soluție pentru criza Europei, când, de fapt, nu a făcut decât să o adâncească. Scepticismul se întinde peste toate domeniile vieții.

Dar dacă tocmai această împrejurare, tocmai această caracteristică aparent negativă a vieții europene ar fi șansa ei reală? De ce am avea neapărat nevoie de exemplele strălucitoare ale triumfului? Nu ne-am putea mulțumi cu o realitate mai modestă care să cuprindă în ea alte virtuți? În orice caz, un filosof german cu mare reputație în Europa de azi, Peter Sloterdijk își pune aceste întrebări și, chiar mai mult, caută să răstoarne complet perspectiva comună. În opinia sa, toți politicienii europeni care se agită să reînvie entuziasmul pentru construcția europeană se găsesc în eroare. Ni se pare util să rezumăm puțin ideile filozofului tocmai pentru că ne ajută și pe noi, cei din Est, să găsim o raportare mai precisă la Europa, una care să nu devină victima unor iluzii sau a unor neînțelegeri.

Într-o conferință pe care a ținut-o exact acum doi ani la Universitatea Liberă din Bruxelles, Peter Sloterdijk susținea că Europa în care mulți dintre noi părem în continuare să credem, Europa eroică a conchistei în toate sensurile, inclusiv în cel al misiunii civilizatorii, a devenit aici ireală, ea transferându-se peste ocean, în Statele Unite. Vechea Europă care maximiza nevoile, munca, capitalul, câștigurile, ambiția, puterea, relațiile dintre oameni și schimburile (după o definiție a lui Paul Valéry din 1922) s-a mutat dincolo de Atlantic.

Estimp, pe vechiul continent, spune Sloterdijk, și-a făcut apariția o realitate nouă, greu definit altfel decât prin propoziții negative. Europa nu mai poate fi imperiul viril care a fost Imperiul Roman și pe care statele europene au căutat să-l reediteze mai târziu, așa încât specificul Europei ar trebui căutat astăzi tocmai în contrariul unui imperiu. Prin urmare în opinia sa, Europa este, înainte de toate, ”non-imperială sau mai curând post-imperială, non-eroică  sau mai curând post-eroică, non machistă sau mai curând post-machistă, non-entuziastă sau mai curând post-entuziastă, non unilaterală sau mai curând post-unilaterală”. Dar, pretinde Sloterdijk, acestea nu sunt motive de descurajare. Dimpotrivă, s-ar cuveni  să ne bucurăm de dispariția fervorii și entuziasmului și să salutăm apariția ”cetățeanului sceptic” ca șansă istorică: ”Ar trebui să luăm cunoștință de faptul că între democrație și scepticism există o corelație pozitivă. În consecință ar fi bine să ne obișnuim cu gândul că marile convingeri nu mai au nevoie nici de mari înflăcărări, nici de isterie mediatică”. În fine iată și concluzia politică: ”inamicul natural al Europei este tot ceea ce se prezintă astăzi într-o manieră imperială, eroică, machistă, entuziastă și unilaterală”.

Ar trebui să recunoaștem că, cel puțin la nivelul descrierii, Sloterdijk este convingător. Căci cei care contestă orientările Europei de astăzi nu pretind în esență altceva decât o regăsire în diferite forme a ceva din ”eroismul” și ”entuziasmul” de altădată. Europa creștină, pe care o deplâng conservatorii câți se mai află, se înscrie și ea, de fapt, în Europa ”entuziasmului”, pe care relativismul contemporan o pune tot mai mult în umbră.

Acestea fiind spuse, unde ne aflăm noi est-europenii? După toate aparențele la jumătatea drumului, undeva între Europa fervorii și cea a scepticismului sau poate că ne aflăm într-un loc cu totul diferit. Noi românii, cel puțin, am fost mereu aceia care am trăit empatic gloria europeană, fără să fi participat vreodată la ea, am fost aceia care am privit de departe cultul pe care Occidentul îl închina Victoriei și Fortunei, cele două zeițe care, în descrierea lui Sloterdijk, ar fi guvernat vârsta imperială. Prin urmare, dacă luăm în considerare mai ales stratul conservator intelectual (și nu cel popular), acela care se consideră pe sine mai bine branșat la realitățile europene, am rămas adoratori ai spiritului viril european (din epoca conchistelor și colonizării), ceea ce explică atașamentul nostru mai firesc și mai spontan la ceea ce fac americanii. Cu siguranță că dacă am întreprinde o anchetă culturală, una care să depășească circumstanța politică imediată, am descoperi că (în majoritatea noastră) nu putem adera pe de-a-ntregul la spiritul ”european” așa cum îl definește Sloterdijk. Credem noi oare cu sinceritate că dușmanii noștri naturali sunt toți aceia care se prezintă într-o manieră ”eroică, machistă și entuziastă”? Cu siguranță că ancheta ar pune la încercare cel puțin o componentă importantă a proamericanismului nostru tradițional, dar și alte înclinații cu reverberații adânci. E drept, America (liberală)  evoluează ea însăși în sensul Europei, dar mai are tresăriri contrare care provoacă aici destulă admirație.

E bine în orice caz să ne întrebăm cu mai multă gravitate care sunt sursele reale ale entuziasmului nostru pro-european, a cărei unanimitate, cel puțin, pare neverosimilă.

Horațiu Pepine, DW-București