Pe marginea vizitei lui Péter Szijjártó sau despre sensurile iliberalismului | Europa | DW | 06.02.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Pe marginea vizitei lui Péter Szijjártó sau despre sensurile iliberalismului

Potrivit unor studii recente, țările foste comuniste au motive întemeiate să respingă argumentația occidentală potrivit căreia fondurile structurale trebuie condiționate de acceptarea ”valorilor europene”.

Vizita ministrului de externe al Ungariei la București a prilejuit câteva comentarii malițioase. Ar fi fost o vizită ”ciudată” și neliniștitoare, deși într-un veritabil spirit european abia absența dialogului ar fi ceva negativ. De la alegerea președintelui Macron am avut senzația tot mai acută că Franța și Germania văd în cooperarea dintre țările foste comuniste mai curând o amenințare decât o veste bună și că s-au străduit, via Bruxelles, să dizolve nucleul așa-numit iliberal.

Termenul este vag și nu atât descriptiv cât polemic. De altfel el a dobândit în ultimile două decenii sensuri contradictorii, dacă nu de-a dreptul antagonice. Într-o carte apărută la începutul anilor '90, Dinesh D'Souza critica pierderea valorilor autentic liberale în universitățile americane prin excesul politicilor de discriminare pozitivă. Câtă vreme egalitatea deplină în fața criteriilor academice și meritul personal sunt valori liberale, privilegiile acordate minorităților nu pot fi, logic, decât ”iliberale” (v.”Illiberal Education: The Politics of Race and Sex on Campus”).

Dar prin opoziție cu liberalismul în accepția sa recentă (pe care D'Souza îl numea mai curând iliberalism, ca deviere de la autenticitatea originară), un lider din Europa centrală (Viktor Orban) vorbea acum câțiva ani la o întrunire politică din Transilvania despre necesitatea unei orientări ”iliberale”, ca alternativă pozitivă la excesele liberalismului de stânga. Adică exact invers, și evoluția termenului nu s-a oprit, căci imediat adversarii politici au convertit noul concept de iliberalism în ceva profund negativ, nebulos și amenințător. Adversarii lui Viktor Orban obțineau astfel o însemnată victorie propagandistică, căci îi confiscaseră termenul, întorcându-l pe dos ca pe o mănușă.

În consecință nu este exagerat să cerem celor care utilizează termenul ”iliberal” să-l definească. Iar în prealabil să fixăm câteva repere. Dacă, începând cu secolul al XVIII-lea, liberalismul a detronat privilegiul prin naștere instaurând meritul persoanei, corectitudinea politică (liberalismul american) i se opune, relativizând meritul. În ce ne privește, credem la fel ca D'Souza, că democrația occidentală este minată lăuntric de un puternic curent relativist care trădează pur și simplu tradiția iluministă.

Dar revenind la polemica europeană observăm că dincolo de cuvinte rezidă și aspecte tangibile. De exemplu polemica pe tema ”liberal vs iliberal” nu poate camufla cu totul o competiție economică acerbă. Într-o teză recentă de doctorat la EHESS, condusă de economistul Thomas Piketty, tânărul cercetător Filip Novokmet a studiat economia țărilor din Europa centrală observând că o bună parte din veniturile capitalului investit acolo sunt vărsate în străinătate. Dar partea cea mai intersantă este aceea că fluxurile care iau drumul Europei occidentale (unde se găsesc proprietarii capitalului) sunt mai mari decât intrările de bani europeni din fondurile structurale. Dacă din Polonia au ieșit, între 2010 și 2016, 4,7% din PIB, în aceeași perioadă au intrat venituri nete (diferența dintre fonduri structurale și contribuția proprie) de numai 2,7% din PIB. În Ungaria diferența este și mai mare, 7,2% ieșiri și numai 4% intrări. Studiul cuprinde și Cehia și Slovacia și nu include România sau Bulgaria.

Thomas Piketty, care prezintă pe blogul său găzduit de Le Monde rezultatele cercetării lui Filip Novokmet, nu ignoră faptul că acțiunea capitalului occidental a fost mult mai complexă și că nu se poate reduce la o prezentare contabilă. Capitalul german sau francez nu doar a contribuit la sporirea producției de bunuri, dar a adus după sine și o creștere a productivității după cum și dezvoltarea capitalului uman.

Toate acestea sunt adevărate, dar dacă statistica de mai sus este corectă înseamnă totuși că țările foste comuniste au motive serioase să respingă argumentația occidentală potrivit căreia fondurile structurale trebuie condiționate de acceptarea ”valorilor europene”. Pentru că de aici reiese că aceste fonduri sunt acoperite de profituri. Polonezii și ungurii au spus-o de multe ori, iar mai recent a spus-o și ministrul de externe Teodor Meleșcanu. Chiar dacă nu dispunem de nicio statistică asemănătoare despre economia românească putem presupune că și aici se întâmplă la fel. Ba, am crede că diferența dintre ieșiri și intrări este mult mai mare din două motive: ponderea din PIB produsă de capitalul străin este mai mare decât în Polonia, iar intrările sub formă de fonduri structurale sunt mult mai mici. E adevărat că din vina administrației românești, dar asta este altă poveste. Prin urmare faptul că șeful diplomației de la București s-a raliat la punctul de vedere al polonezilor și ungurilor este firesc.

Nefirească este reacția USR, de exemplu care a cerut imediat și pe un ton tăios demisia ministrului de externe. În loc să joace rolul antipatic al unui ”jandarm”al Comisiei de la Bruxelles, cei de la USR ar trebui mai degrabă să intre în această dezbatere și să arate cu date economice precise în ce fel polonezii și ungurii se înșală. Ar fi profitabil pentru toate taberele.

Revenind la vizita de luni a lui Péter Szijjártó, s-a presupus firește că cei doi diplomați au abordat subiectul fierbinte al relației cu Comisia de la Bruxelles și că au discutat și despre cazul Poloniei și art. 7 din Tratat. Oficial a fost vorba mai ales despre ”cooperarea în domeniul energetic”, despre care oficiosul maghiar Hirado.hu ne oferă mai multe amănunte, utile de altfel, dar problema relațiilor din interiorul UE rămâne preocuparea capitală a momentului. Nimeni nu este în acest context antieuropean, dimpotrivă, dar Estul și Vestul au ajuns să nutrească viziuni diferite, care ar fi bine să fie abordate deschis într-un cadru organizat. Am spune la final că a privi vizita diplomatului din Ungaria cu suspiciune este de fapt o atitudine contrară spiritului european, care s-ar cuveni să privilegieze dialogul deschis dintre toți cei implicați.