1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Pe jos prin estul Europei

500 de kilometri pe jos în cinci săptămâni prin regiunile de graniţă ale României, Ungariei, Serbiei şi Croaţiei: jurnalistul german Landolf Scherzer a optat pentru un concediu cu totul ieşit din comun.

default

Jurnalistul şi scriitorul Landolf Scherzer, născut în 1941

Cum aţi ajuns să faceţi o drumeţie de nu mai puţin de 500 de kilometri prin Europa de Est?

Pentru că am vrut să văd România! Ei bine, nu numai... Iniţial, am vrut să merg cu tractorul prin întreaga regiune a Europei de Est. Un prieten de-al meu adoră tractoarele şi a avut această idee de a călători pe un traseu de aproximativ 5000 de kilometri, care urma să înceapă în Ungaria. L-am aşteptat în locul stabilit, dar când mi-am dat seama că întârzie prea mult şi că tractorul nu funcţionează cum trebuie, m-am gândit că oricum ar fi mai interesant să merg pe jos ca să văd mai multe decât prin geamul unui vehicul. Eram sigur că voi trăi experienţe mai fascinante decât dacă aş merge cu tractorul!

Şi care a fost cel mai fascinant lucru pe care l-aţi descoperit parcurgând acest drum pe jos?

Cred că modestia şi căldura oamenilor simpli. Am mers pe şosele şi prin sate, n-am avut deci de a face nici cu politicieni corupţi, nici cu managerii proaspăt îmbogăţiţi din agricultură sau alte domenii, care poate fuseseră funcţionari comunişti înainte de 1989, ci am avut ocazia să cunosc ţărani, viticultori sau mecanici auto, oameni modeşti care m-au întâmpinat cu ospitalitate şi bunăvoinţă, poftindu-mă adesea să rămân peste noapte în casele lor. Dacă mergi pe jos prin mai multe ţări, iei contact cu viaţa de zi cu zi a oamenilor, ceea ce a fost un mare noroc pentru mine. Am profitat mult de pe urma acestor experienţe.

Ce v-a impresionat cel mai mult în România?

Ştiam câte ceva despre istoria recentă a României, luasem cu mine multe cărţi despre această ţară, dar toate au rămas în tractor - oricum nu le-aş fi putut căra cu mine. Aşa că am descoperit ţara, pur şi simplu, pe cont propriu. M-a impresionat foarte mult simplitatea şi energia oamenilor pe care i-am cunoscut, care au reuşit să supravieţuiască în condiţiile cele mai vitrege ale istoriei. Cu toate că au trecut prin experienţe groaznice care sunt în continuare prezente în sufletul fiecăruia. Chiar dacă istoria recentă continuă să ridice multe semne de întrebare dureroase - cum ar fi aceea cine a tras în civili la Timişoara în decembrie 1989, sau ce rol a avut Securitatea în acele evenimente sângeroase - oamenii merg înainte şi încercând să se adapteze la vremurile noi, s-au apucat direct de treabă.

De altfel, ţăranii pe care i-am cunoscut muncesc în condiţii foarte grele, adesea fără a beneficia de avantajele tehnicii moderne, dar eu am avut impresia că mulţi dintre ei sunt mai cinstiţi şi mai fericiţi decât oamenii care nu mai fac altceva decât să se stea în faţa unor calculatoare ultramoderne.

Mi-a mai plăcut că poţi mânca şi mere proaspete, ceva mai mici decât standardul oficial, fără ca lumea să creadă că sunt otrăvite, pentru că nu au fost cumpărate mai întâi de la supermarket...

Care este amintirea cea mai pregnantă pe care o asociaţi cu România?

Are legătură cu poetul austriaco-german Nikolaus Lenau. Am ajuns în localitatea sa natală, Lenauheim - de altfel, mi se pare foarte frumos că satele din Banat şi-au păstrat şi numele german, chiar şi sub dictatura lui Ceauşescu. La Lenauheim am cunoscut o doamnă foarte simpatică, aparţinând minorităţii germane, care e directoarea Casei Memoriale Lenau, dar mai creşte şi porci în ogradă. M-a impresionat cel mai mult prin sinceritatea ei - cu toate că era directoarea muzeului, mi-a spus cu o candoare ieşită din comun: "Ştiţi ce cred eu de fapt despre acest poet? Nu-mi place deloc omul pentru care trebuie să fac reclamă aici la muzeu, a fost un om fără frica lui Dumnezeu, a schimbat nenumărate amante şi a vrut să-i fure femeia chiar şi prietenului său celui mai bun, care era însurat. Şi până la sfârşit a ajuns la casa de nebuni!"

Aceste cuvinte m-au amuzat copios - nu-mi pot imagina că într-un muzeu din Germania cineva ar avea curajul să spună că nu-i place Goethe fiindcă a umblat cu prea multe femei...

În cartea dumneavoastră scrieţi că v-a impresionat în mod deosebit multiculturalitatea unor regiuni din sud-estul Europei, spre exemplu cea a Banatului şi a Transilvaniei. La ce vă referiţi în mod concret?

În Germania se foloseşte acest cuvânt cumplit, "multiculturalitate" - sună de parcă ar fi vorba de ceva cu totul ciudat, ceva de care te fereşti, pe care nu pui mâna. Alţii se laudă cu acest termen, declarând cu emfază "în oraşul nostru există multiculturalitate". Dar în regiunile pe care le-am străbătut pe jos în Europa de Est, spre exemplu în Banat şi Transilvania, sau în zonele din Serbia şi Croaţia unde am fost, multiculturalitatea face parte din viaţa de zi cu zi, e ceva cu totul normal. Acolo este ceva de la sine înţeles să ai de-a face cu oameni de alte etnii, care au altă limbă maternă şi altă cultură. Din acest motiv, cred că aceste regiuni au ajuns mai departe decât Germania, unde multiculturalitatea rămâne în continuare ceva ieşit din comun.

Autor: Alexandra Sora
Redactor: Robert Schwartz