1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Pe cine să crezi?

Cu limbă de moarte a dictat istoricul Tony Judt eseul în care reproşează Europei, mai cu seamă Germaniei, o doză excesivă de provincialism. făcînd-o pe deasupra vinovată şi de criza UE, depăşită, între timp, spectaculos.

default

Două texte cum nu se poate mai diferite se bat cap în cap atunci cînd este vorba de Germania. La două zile după ce DIE WELT clama euforic, într-un articol de fond, pe prima pagină, că Germania ar fi din nou în fruntea plutonului economiei europene, în revista DER SPIEGEL, sub semnătura regretatului Tony Judt, vedea lumina tiparului un eseu dictat de istoricul britanic cu doar cîteva zile înainte de a fi fost răpus, la 9 august curent, de o incurabilă maladie a sistemului nervos.

Vituperînd la finele anului trecut împotriva politicii economice a guvernului de la Berlin, etichetat ca fiind sărac cu duhul, nimeni altul decît Paul Krugmann recomanda în locul prescrisei abstinenţe, consumul. Într-un prim moment faptele păreau a-i da dreptate laureatului premiului Nobel pentru Economie, pentru ca, doar cîteva luni mai tîrziu, economia germană s-o ia brusc din loc cu un neaşteptat avînt, impulsionat de o spectaculoasă sporire a exporturilor. Succesul se răsfrînge deja asupra consumului intern care iată, creşte şi el.

Germania este din nou „fruntaşa” economiei europene, performanţă care, conchide pe un ton triumfalist articolul apărut în DIE WELT, ar delegitima post festum atît criticile cît şi recomandările lui Paul Krugmann. Ceea ce nu înseamnă că Germania trebuie să se culce pe lauri ci mai degrabă să fie cuprinsă de unele remuşcări – este înclinat să deducă cititorul eseului lui Tony Judt, publicat în DER SPIEGEL.

Tony Judt Historiker

Istoricul Tony Judt, în 2007 cu prilejul decernării premiului Hannah Arendt

Binecunoscutul istoric al Europei începe prin a-i ţine bătrînului continent o lecţie de morală. Europa ar exemplifica cît de plicticos este succesul dar în acelaşi timp, cum fiecare criză prin care ea a trecut de-a lungul zbuciumatei sale istorii, a împins-o înainte.

De actuala criză însă Germania s-ar face vinovată. De ce? In miopia lor, responsabilii politici de la Berlin au urmărit cu un regretabil provincialism doar interesele economice ale propriei naţiuni. Dar, observă concesiv Tony Judt, procedînd astfel, Germania nu este singură. La fel gîndesc şi guvernanţii irlandezi, francezi, belgieni, olandezi.

Cît despre mai micii membri ai Uniunii, aceştia sunt relativ eurofili poate şi fiindcă Statele Unite ale Americii nu au o strategie politică specială în privinţa lor. Drumul ce le stă acestora în faţă duce spre Bruxelles, de unde curg investiţiile şi de unde se pronunţă verdictul calificării lor pentru primirea în zona Euro.

Criza financiară elenă a cam dat peste cap planurile şi speranţele, dezvăluind şi cîteva dificultăţi pe care succesul neîntrerupt al proiectului european le camuflase pînă nu demult. Judt crede că tocmai construcţia Europei de sus în jos, de către elitele birocratice, ar fi fost cea care a făcut atît de exorbitant preţul crizei. Pe de altă parte eurocraţia ar alimenta puseele de naţionalism în diverse ţări şi, concomitent, dezinteresul cetăţenilor Uniunii faţă de instituţiile europene.

Cu toate acestea, Uniunea Europeană rămîne cel mai bun şi cel mai admirat model de asociere a unor state suverane în cadrul unor instituţii transnaţionale ce nu periclitează nici identitatea naţională nici autonomia. Locuitorii Americii de Sud, ai Orientului Apropiat, ai Asiei de Sud-Est ar face mult pentru a avea parte de soarta europenilor în cadrul Uniunii.

Şi totuşi…

Europa a ratat cîteva ocazii, între care elaborarea unui plan Marshall pentru fostele ţări comuniste, a cedat presiunilor membrilor ei mai puternici şi a plasat în posturi cheie lideri palizi, incapabili să sporească forţa de seducţie a Uniunii, tratată în consecinţă cu indiferenţă de către Statele Unite ale Americii.

Dar una din cele mai grave erori comise de Bruxelles, crede Tony Judt, ar fi fost respingerea avansurilor făcute de Turcia, dornică să fie admisă în Uniunea Europeană.

Symbolbild EU-Beitritt der Türkei p178

Simbolul grafic al unei posibile aderari a Turciei la Uniunea Europeana

În planul politicii externe, Europa a ratat astfel ocazia de a-şi exercita direct influenţa în Orientul Apropiat , în părţi ale Asiei şi Africii de Nord, unde continuă să fie percepută doar ca un club al creştinătăţii. În plan intern, invocînd valorile şi tradiţiile iudeo-creştine, respingerea Turciei s-a răsfrînt şi asupra musulmanilor care trăiesc în Europa, ei rămînînd pe mai departe ţintuiţi în postura unor eterni străini.

Dar actualele provocări cărora Europa trebuie să le facă faţă nu sunt de natură financiară şi economică, ci de anvergură globală. Ea are de ales între a rămîne un club exclusiv sau a se deschide către lume, avînd conştiinţa clar asumată a unei responsabilităţi sporite, devenind astfel şi partenerul de dialog al ţărilor care nu mai sunt dispuse să urmeze doar apelurile Washingtonului.

O astfel de deschidere reclamă o serie de renunţări şi noi priorităţi, cum ar fi sporirea capacităţii militare, formarea unei elite apte să intuiască cu claritate tendinţele de moment şi perspectivele de viitor. În privinţa renunţărilor, Germaniei i se recomandă abandonarea riguroasei ei politici economice în favoarea unui proiect strategic apt să depăşească particularităţile locale şi prejudecăţile.

Alternativa unei Europe mici care unora li se pare seducătoare prin bunăstarea şi securitatea obţinute cu preţul unor umilinţe, a primi gaz de la ruşi, a se mulţumi cu firimiturile de la masa americană ar trebui de două ori cîntărită înainte de a fi îmbrăţişată.

Fiindcă, la urma urmei, Europa fiind deja cosmopolită, locuită de milioane de cetăţeni ne-europeni, are tot interesul să-şi asigure loialitatea acestora şi a copiilor lor. Ceea ce, crede Tony Judt, aproape cu limbă de moarte, Europa nu poate obţine decît deschizîndu-se lumii.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz