1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

PDL şi tehnocraţia bine camuflată

Situaţia din PDL pare extrem de confuză din cauza faptului că toţi actorii principali contribuie tacit la camuflarea rolului real pe care l-a jucat partidul în ultimii ani.

Competiţia anunţată dintre Vasile Blaga şi Elena Udrea nu este decât o reeditare a vechilor rivalităţi, aceleaşi din 2010 şi 2011. Simplificând puţin, Elena Udrea a avut câştig de cauză împotriva lui Vasile Blaga atunci când l-a reînscăunat pe Emil Boc la Convenţia din mai 2011, pentru ca, un an mai târziu, Vasile Blaga să-şi ia revanşa împotriva grupului prezidenţial. Reeditarea acestei competiţii cu actori vechi şi mesaje epuizate este semnul unei stagnări, a incapacităţii de a regăsi logica înnoirii.

Adrian Papahagi a caracterizat foarte bine situaţia într-un mesaj pe Facebook, preluat pe bună dreptate de întreaga presă: „Se anunţă, aşadar, înfruntarea previzibilă dintre cele două vechi tabere. Nu aparţin niciuneia dintre ele şi nu cred că PDL poate renaşte cu vreunul din cei doi la cârmă.” În consecinţă el îşi exprimă speranţa că: „mulţi colegi recunosc urgenţa strategică a refondării PDL”.

Abordarea aceasta radicală conţine însă o contradicţie: dacă PDL a „făcut ce trebuie”, dacă parcursul său politic a fost unul predominant pozitiv, dacă a fost partidul cel mai „european” şi mai ataşat faţă de „statul de drept”, de ce ar avea nevoie de o totală reinventare?  De ce „vechile tabere” ar trebui să părăsească scena? O refondare nu înseamnă oare o reaşezare a temeiurilor însele ale partidului şi ale acţiunii sale politice?

Contradicţia este doar aparentă. Radicalii - care au gândit mereu că PDL nu a fost la înălţimea propriei guvernări -, nu duc niciodată analiza până la capăt. Cum se explică că guvernul Boc continuă să se bucure de preţuirea lor în timp ce partidul care l-a susţinut cel puţin până în  primăvara lui 2012 are parte de cele mai severe judecăţi?

Nu s-a înţeles însă prea bine că, în anii din urmă, România nu a avut o guvernare politică, ci una tehnocratică. PDL a fost partidul care a acceptat să renunţe la propria sa voinţă pentru a promova un program elaborat discret în cercuri restrânse şi care avea avantajul că era susţinut pe plan european. Guvernul Boc nu avea nevoie, prin urmare, de o dezbatere parlamentară, dimpotrivă a căutat şi a reuşit să guverneze prin procedee care au ocolit sistematic complicaţiile vieţii din Parlament, fără să reuşească întotdeauna să evite scandalurile.

Ceea ce s-a întâmplat cu PDL la alegerile din 9 decembrie seamănă cu ceea ce se va petrece, probabil, şi cu gruparea condusă de Mario Monti, premierul Italiei, care fusese susţinut cu tărie de Berlin şi Paris ca şi de cercurile financiare, împotriva lui Silvio Berlusconi.

Chiar dacă, în anumite cercuri restrânse, Monti trece drept salvatorul Italiei, el va obţine la proximele alegeri, potrivit sondajelor, un număr de voturi plasat între 9 şi 11%. Catastrofa pare şi mai mare dacă observăm că Monti se va plasa abia pe poziţia a patra, după PD-ul lui Gian Luigi Bersani, care ar putea obţine 30%, după Silvio Berlusconi (19-20%) şi abia după surpriza ultimei campanii electorale, partidul actorului de comedie, Beppe Grillo (Mişcarea 5 stele), care s-a apropiat şi el de 19%. Nu este lipsit de interes că Beppe Grillo atacă furibund, în mari adunări populare, corupţia politică şi mai ales corupţia cercurilor financiare, ceea ce îl plasează la antipodul unui finanţist tehnocrat ca Mario Monti.

Fără să intrăm în miezul acestei dezbateri, să arătăm însă că tehnocraţia şi democraţia au fost percepute mereu ca fiind, dacă nu opuse ca scop, cel puţin antagonice ca procedee. Or, atât în alegerile româneşti, cât şi în cele italiene, democraţia tinde să-şi ia revanşa. În Italia, acolo unde guvernarea Monti a fost asumat tehnocratic, anti-tehnocratismul radical se manifestă şi el explicit şi în cele mai expresive forme. Mişcarea lui Beppe Grillo, care l-a întrecut cu mult pe Mario Monti, este mai puţin un partid politic cu vocaţia guvernării, cât expresia unei energice contralovituri democratice.

Diferenţa este că în România opţiunea tehnocratică nu a fost explicită. Între 2010 şi 2012 am asistat la o ingenioasă camuflare a unui guvern tehnocratic (cu sediul real la Palatul Cotroceni) într-un guvern politic susţinut de PDL, UDMR şi de către migranţii care „înţeleseseră” urgenţa situaţiei. Lipsa de transparenţă, ambiguitatea situaţiilor, amestecul rolurilor continuă însă să greveze nu doar asupra analizei, dar şi asupra acţiunii politice, care nu mai poate găsi întotdeauna cele mai bune argumente. Dacă România ar fi avut un guvern tehnocratic asumat ca atare de mai multe forţe politice pe o anumită perioadă de timp, nu am asista la situaţia paradoxală în care militanţii unui partid cer înnoirea grupării din temelii, deşi continuă să pledeze în favoarea guvernării sale.