Paul Miron și patriotismul tăcut ... | Societate şi cultură | DW | 25.11.2016
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Paul Miron și patriotismul tăcut ...

Dialog cu doamna Elsa Lüder, profesoară la Seminarul de romanistică, Departamentul de limbă şi literatură română, Universitatea din Freiburg, Germania.

Într-o vară de pe la sfârșitul anilor '90 un bun prieten, care tocmai își petrecea concediul la mare împreună cu familia, m-a invitat să-i fac o vizită la Vama Veche. În vremea aceea eram obișnuiți, și eu și el, să venim vara acolo mai mult cu cortul sau să stăm pe la căsuțele modeste ale localnicilor, așa încât am fost surprins să-i găsesc instalați într-o elegantă casă de piatră cu etaj, înconjurată de o grădină luxuriantă, o adevărată oază de răcoare în mijlocul zilelor toride. Combinația bine gândită de sobrietate, autentic și bunăvoință parcă, pe care și casa și grădina le emanau, m-a dus cu gândul la casele sașilor din Transilvania. Și nu mă înșelam prea mult. Ne aflam la Casa cu Olane, proprietatea scriitorului și profesorului Paul Miron, de la Universitatea din Freiburg și a soției sale Elsa Lüder, profesoară la aceeași universitate, rude apropiate ale prietenilor mei, care își construiseră aici un refugiu, cu un dublu scop: pentru petrecerea vacanțelor, dar și pentru organizarea de mici reuniuni culturale, inclusiv tabere de studiu  pentru studenții lor germani. Povestea acestor oameni este cu totul specială și plină de semnificații.

La numai 18 ani Paul Miron și-a părăsit țara imediat după 23 august 1944, intuind foarte exact ce avea să se întâmple aici. Nu i-a fost ușor, iar durerea despărțirii de patrie, pe care a purtat-o în suflet întreaga viață, se simte aproape la fiecare pagină a operei sale. După nenumărate și greu de imaginat încercări și greutăți prin care a fost nevoit să treacă, reușește să se stabilească în Germania Federală și să urmeze o strălucită carieră academică, încununată, în anii '70 cu o performanță excepțională: înființarea primei catedre de limba română din Germania, la Universitatea din Freiburg. Apoi profită din plin de relativa deschidere a regimului comunist din România anilor '70 și încheie, în 1974, un parteneriat interuniversitar oficial de colaborare între Universitatea din Freiburg și Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, în baza căruia reușește să-i aducă, chiar dacă pentru scurte perioade de timp, în lumea liberă, pe intelectuali de primă mărime ai țării, printre care (pe atunci foarte tinerii) Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu sau Andrei Pleșu. Tot în acea perioadă înființează la Freiburg Societatea Culturală "M. Eminescu"(Deutsch-rumänische Studienvereinigung M. Eminescu) prin care, nu doar intelectuali români puteau lua contact direct cu cultura germană, ci și intelectuali și savanți de primă mărime ai Germaniei au putut cunoaște mai bine cultura română adevărată, nu cea trucată de comuniști.

Pentru cei care nu au trăit ororile comunismului, poate că aceste rânduri nu înseamnă mare lucru, la urma urmei să înființezi o catedră și să aduci în Germania câțiva tineri dornici de afirmare poate părea ceva ușor de realizat. Dar dacă facem un mic efort imaginar și ne întoarcem în timp, în anii aceia de coșmar, în care România și-a pierdut practic sufletul, odată cu elitele sale intelectuale, ne dăm seama că avem de a face cu o realizare excepțională. Și cred că a fugi de foarte tânăr din țara în care te-ai născut, din cauza lichelelor semidocte care au pus gheara pe ea, astupându-i frumusețea și amestecându-i valorile într-un talmeș balmeș digerabil numai pentru stomacurile lor și a-ți dedica tot restul vieții răspândirii în lume a frumuseții ei adevărate, făcând cunoscută cea mai de preț valoare a ei, limba română, în inima uneia dintre cele mai importante civilizații europene, ajutându-i pe intelectualii din țara ta, căzută în gheara unor lichele semidocte, să respire măcar câteva clipe aerul lumii libere, fără să-ți pese că la tine în țară aproape nimeni n-are habar de toate astea - și asta până în zilele noastre -, înseamnă patriotism adevărat.

În 1971 Paul Miron, care a fost și un apreciat colaborator al postului de radio Deutsche Welle, o cunoaște pe viitoarea sa soție, Elsa Lüder, pe atunci studentă, care avea să-l ajute în munca lui toată viața, iar după moartea sa, în 2008, să-i continue munca cu aceeași perseverență, până în ziua de azi și, sperăm, mulți ani de acum înainte. Doamna Elsa Lüder, o vorbitoare perfectă de limba română, mi-a făcut recent onoarea de a-mi acorda următorul interviu:

Elsa Lüder (stanga) și Paul Miron (centru), în grădina din Vama Veche

Elsa Lüder (stânga) și Paul Miron (centru), în grădina din Vama Veche

- Cum l-ați cunoscut pe domnul profesor Paul Miron?

- După studii la München şi Grenoble am căutat o universitate care să nu fie nici prea aproape, dar nici prea departe de casa mea din Bavaria. M-am hotărât pentru Universitatea din Freiburg unde am fost admisă la Facultatea pentru Romanistică şi Ştiinţe politice. Vroiam ca, pe lângă franceză, să mai studiez încă o limbă romanică. De România mă legau amintiri foarte frumoase pentru că, elevă fiind, am hoinărit prin munții Carpați cu rucsacul în spinare, aproape fără bani, dar și fără griji, bucurându-mă de ospitalitatea extraordinară a țăranilor și a ciobanilor. Așa că până la urmă m-am hotărât pentru limba română. Așa l-am cunoscut, în 1971, pe profesorul Paul Miron, un domn sobru, exigent, care la prima vedere mi-a lăsat impresia că vrea să scape de noi studenţii cît se poate de repede. În același timp însă se ghicea la el un dram de umor ascuns, un spirit mucalit neafișat, care îmi amintea de drumețiile mele din Carpați. Numai că acum, în loc de zicători și de cântece de drumeție prin păduri, trebuia să-l înțelegem pe Eminescu, să-l învățăm chiar pe de rost. Mă întorceam acasă silabisind pe drum “Peste vîrfuri trece lună”, o metodă pe care o mai aplic şi astăzi cu proprii mei studenţi.

Așadar l-am cunoscut pe Paul Miron ca studentă. Lucrurile ce ne-au legat au venit mai tîrziu, dar ce a contribuit în mod esențial  la crearea relației noastre a fost acea atmosferă specială: un fel de atragere prin respingere. Prin plictiseala sa aparentă profesorul a reuşit să ne atragă mai puternic spre cultura română, să ne  transmită lucruri esenţiale, lucruri cu care am rămas. Era un profesor cu totul special, diferit de mulţi oameni de cultură autointitulați, sau chiar veritabili, care vor să-și prezinte țara numai prin superlative: "cea mai importantă, cea mai mare, cea mai ospitalieră...” etc.

- Care a fost evoluția carierei sale academice în Germania? Atunci, după război, când a început totul, presupun că situația nu era ușoară... Care au fost oamenii care l-au ajutat și mai ales cum a reușit să înființeze până la urmă această catedră de limba română, prima din Germania?

- Înființarea acestei catedre a durat mult timp și a necesitat multă răbdare. Poate şi destinul a jucat un rol. Paul Miron a descris drumul său ”romanistic” (de exemplu în cartea sa ”Măsura urmelor”) mai bine decît eu aş putea s-o fac. Dacă folosesc termenul ”destin” nu vreau să fiu patetică, dar există un fir roşu, care leagă lucrurile. Era o Germanie distrusă total după război, toată lumea săracă, nu numai refugiaţii. Universităţile fuseseră bombardate, adăpostite parţial în case particulare, foarte puțini studenți erau admiși. Miron a reuşit să fie primit la Universitatea din Bonn, la seminarul lui Ernst Robert Curtius. E.R.C. a fost una dintre cele  mai mari personalităţi academice, nu numai din domeniul romanisticii. Era un om foarte exigent, dar care l-a susținut pe Miron în mod deosebit. Cred că şi datorită faptului că P.M. a ţinut, cu tenacitate, ca la reeditarea uneia dintre cele mai citite cărţi ale lui Curtius (Europäische Literatur und lateinisches Mittelalter) să fie întrodusă şi varianta în limba română, nu oriunde, ci pe locul întîi! Cred că atunci i s-a definit calea, traiectoria filologică. S-au înfiinţat lectorate pentru limba română  la Bonn şi la Köln, dascălul Miron le-a populat cu învăţăcei interesaţi, iar mulţi dintre aceștia au devenit la rîndul lor profesori universitari mai tîrziu. Apoi s-a mutat la Freiburg, unde a înființat, în 1974, prima catedră pentru limba, literatura şi cultura română din Germania, singurul loc unde se putea face romanistică cu materie principală română. Înainte, din 1966, a fost doar lectorat, înființat tot pentru Paul Miron, de Hugo Friedrich, marele romanist, care a fost tradus și în românește. Până atunci cursuri de limba română existau ici colo prin Germania, depindea de interesul şi de preocupările profesorilor romanişti. De exemplu la Tübingen era lingvistul Eugeniu Coşeriu, la Heidelberg literatul Klaus Heitmann, dar nu era o catedră exclusiv pentru studii româneşti mai extinse. Pentru recunoaşterea romanisticii în Germania abilitarea lui Miron a fost un punct crucial. Asta ”pe scurt”. Pentru că n-a fost nici uşor nici de la sine înţeles, pentru asta pot să stau martoră ...  

- După cum nici înființarea societății Mihai Eminescu, nu a fost, cred, un lucru ușor ...

Volumul de proză Einladung nach Rumänien (Invitație în România) îngrijit de Elsa Lüder

Volumul de proză "Einladung nach Rumänien" (Invitație în România) îngrijit de Elsa Lüder

- Societatea "Mihai Eminescu” a jucat un rol important în apropierea “străinilor” de România. Este vorba de o asociaţie înființată și acreditată la Universitatea din Freiburg în 1969, din iniţiativa lui Paul Miron. Fără el şi ideile lui, această societate nu ar fi existat și nu ar fi durat atîta timp. Există multe asociaţii academice de felul acesta, aproape pentru fiecare domeniu sau limbă, unde lumea se întîlneşte o dată pe lună, se bea, se mănâncă, cu multă veselie și bună dispoziție. Dar el a vrut puțin mai mult. Privind retrospectiv, cred că iniţiativa lui Paul Miron a izvorât şi din experienţa lui cu diaspora română. Se știe cum se derulau reuniunile de la Paris de exemplu, cu acea haute société românească şi mai ales ne-românească: masă mondenă, băuturi fine în restaurante selecte, convorbiri pasionante, stil "Qu'est-ce qu'on peut faire pour ces pauvres roumains?”, după care se întorceau în casele lor parisiene, madrilene, freiburgheze, iar ”les pauvres roumains” răbdau mai departe sub regimul comunist. Nu, Miron a vrut altceva. El a vrut să realizeze această trecere de la vorbe la fapte. Şi societatea Eminescu a fost tocmai asta, pentru că a avut la bază o echipă modestă, dar foarte activă și serioasă. Universitatea noastră a avut o casă în Munţii Pădurea Neagră, departe de civilizaţie, unde se țineau colocvii cu subiecte românești. Acolo am invitat pe savanţii din  Germania şi din alte părţi,  toţi s-au simţit foarte bine. Românii care participau se mirau că nu sunt magazine şi alte distracţii ”occidentale”, dar tocmai de aceea ne duceam noi acolo. Îmi amintesc că la primul colocviu la care am asistat şi eu, în primele mele zile freiburgheze, a fost invitat şi Ioan Alexandru, care a vorbit despre ”Inefabilul în cultura română”. Impresia a fost de neuitat, întregul public a fost fermecat de charisma lui.

Întîlnirile Heidegger-Miron n-au fost frecvente, dar au fost substanţiale ...

- Am citit într-un articol mai vechi din revista 22 că domnul Paul Miron l-a cunoscut pe marele filozof german Heidegger. Este adevarăt? Daca da, cum s-au cunoscut și în ce fel de relații se aflau?

- Miron editase (împreuna cu Ioan Cuşa de la Paris) revista PRODROMOS în limba română. În afara propriei plăceri intelectuale, această revistă a avut şi rostul de a sparge puţin graniţele spirituale impuse de un regim totalitar. Se publicau texte inaccesibile în România, texte străine, Ezra Pound de exemplu, sau autohtone, dar interzise - Mircea Vulcănescu de pildă. La un moment dat s-au publicat și niște texte de Martin Heidegger. Heidegger locuia atunci la Freiburg, aproape că eram vecini. Nu mai era activ la universitate, deja era Profesor Emeritus. Apăruseră voci foarte critice în privinţa trecutului politic al filosofului, dar el a fost mereu interesat de ce se întîmplă în lume. Graţie încercărilor regulate ale lui Miron de a mijloci întîlniri cu primii şi, la vremea respectivă, rarii săi vizitatori, marele filozof s-a ataşat de români - desigur, în măsura în care lui Heidegger îi stătea în putință să se ataşeze de cineva sau de ceva. Memorabilă a fost vizita la Heidegger împreună cu Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Există şi un interviu în arhivele Radiodifuziunii germane şi o fotografie în ziarul local, Badische Zeitung. Cei trei erau foarte tineri, era prima lor ieşire în străinătate. Alexandru era aproape în transă, Sorescu cu aer uşor şmecheresc, - pardon, poate e prea dur spus, să spunem jucăuş -, Manolescu raţional, stăpînit, dar nu distant.

Deci  - întîlnirile Heidegger-Miron n-au fost frecvente, dar au fost substanţiale. Era vorba despre un contact Est-Vest. Îmi amintesc că Heidegger a fost odată întrebat de ce ţine aşa de mult la Miron și la toţi vizitatorii lui, iar el a răspuns: "pentru că nu vorbim niciodată despre filosofie!”       

- Ce alți intelectuali români, în afara celor pe care i-ați amintit, au mai fost aduși în Germania de Paul Miron în vremea comunismului?

- Cred că se înţelege că după vizita Manolescu-Sorescu-Alexandru, nici cei care au urmat n-au putut să fie la un nivel mai slab. N-aş vrea să enumăr aici nume, au fost foarte multi, n-aş vrea să afişez personalităţi proeminente, să mă laud cu cunoştinţe importante, cum des se întîmplă într-un mod prea familiar, așa cum nu demult mi s-a întâmplat să-l aud pe un novice oarecare spunând "mi-a spus Andrei”, referindu-se la un anume ministru... Adevăraţii prieteni ştiu, când, cum, de ce şi de cine au fost invitaţi. Mulţi au uitat.

Sigur este că întotdeauna invitaţiile noastre au fost personale, nominalizate, că n-am acceptat niciodată ”liste”, delegaţii, trimişi, la colocviile  noastre, de ex. Când s-au lărgit însă colaborările noastre ştiinţifice - erau incluse toate domeniile universitare -, adică  după contractul interuniversar dintre Freiburg şi Iaşi, încheiat în anul 1974, s-au schimbat puţin lucrurile. Nu pot jura că în aceste delegații nu se infiltra și câte un ”nepot”, nu am fost naivi, dar lucrurile s-au compensat, pentru că au fost  oameni de valoare care altfel n-ar fi avut  nici o şansă de a călători in Vest. Odată, stând în aşteptare la vama românească, ne-am distrat numărându-i pe musafirii noştri la Freiburg. Au fost  peste 400. Mai târziu, după normalizarea condițiilor de călătorie, s-au ivit multe posibilități pentru tineri: burse de studii şi de mobilitate. Acum, prin programul Erasmus aproape fiecare student interesat şi capabil poate să vadă şi alte ţări.

N-am să uit cum ne dădeam cu sania pe dealurile de la Unteribental ...

-Dar autoritățile române sprijină în vreun fel acest program consistent de schimburi culturale româno-germane pe care îl organizați de atâția și atâția ani?

- Vorbim de faze diferite. La început ”schimbul” a fost unilateral, din România către Germania, pe baza iniţiavelor strict personale ale lui Paul Miron: cînd descoperea în publicaţiile româneşti, accesibile la noi, un personaj talentat, îl invita, sau o invita, pur și simplu la Freiburg. A fost un maestru în a căuta şi găsi la instituţii, dar şi la oameni particulari importanţi şi înstăriţi, mijloacele necesare. Nu s-a simţit umilit să ‘cerşească’ pentru binele altora. Deci primul criteriu fost ”talentul”. Au urmat colocviile româno-germane cu Societatea Mihai Eminescu, în primii ani ţinute numai în Germania, tematice, de la filologie pînă la istorie sau etnologie, cu invitaţi din România şi din toată lumea, finanţate în majoritate de universitatea noastră. Era un model unic până atunci și de succes, așa că instituţiile academice din Germania s-au lăsat convinse să încercăm o înfrăţire cu o universitate din România. A ”înfiinţa” ar fi prea mult spus, oponenţi au fost mulţi  şi reticențe faţă de ”est” la ordinea zilei. Mi-ar lua prea mult timp să descriu aici toate dificultățiile şi pătimirile, fapt este că a fost prima înfrăţire academică şi liberă dintre România şi Germania. Încet, încet programul devenea bilateral, întâi după modelul probat cu ”Colocvii”, apoi, după un timp, cu cooperări ştiinţifice, ca să nu fie doar un ”turism ştiinţific”, cum și-au închipuit unii. Programul includea exclusiv profesori. Nici un student. Ca și cum pericolul de a strica tineretul înstrăinătăţile putrede ar fi fost prea mare.

Primii studenți au venit după 1990, tot prin inițiativă  particulară, pentru că nimeni şi nici o instituţie nu era pregătită pentru schimbarea ”vremurilor”. Aşa că ne-am numărat banii de la ciorap şi am invitat un grup de studenţi români la Freiburg. Astăzi mai toţi sunt în poziţii bune, unii chiar extrem de bune. N-am să uit cum ne dădeam cu sania pe dealurile de lângă casa noastră, la Unteribental, n-am să uit chiuiturile studentului de atunci, azi mare om  politic ... N-am să uit cum am stat împreună la radio ascultînd perplecși cum Regele Mihai a fost oprit la intrarea în România. N-am să uit și sper ca și ei să-și amintească. Tot atunci am alcătuit, cu mijloace modeste, o revistă studențească, la Iași, care a rămas cumva în aer. Totuși entuziasmul era foarte mare.

Programul interuniversitar, finanţat ulterior cu sume considerabile de Serviciul german pentru schimburi academice (DAAD), a continuat cu cooperări ştiinţifice din toate domeniile. Noi, filologii, am reeditat Dicționarul lui Tiktin, cel mai bun dicţionar român-german, am continuat cu o ediţie filologică a Bibliei lui Șerban, în vremuri când cuvântul ”Biblie”  nici n-ar fi putut fi pronunțat. Dar Miron a avut geniala idee să-l botezăm ”Monumenta Linguae Dacoromanorum”. E un proiect care în zilele acestea se apropie de sfârşit. E un adevărat  miracol! 

Casa cu Olane - Vama Veche

Casa cu Olane - Vama Veche

 

O plajă sălbatică, trei gâște și-un măgar ...

- Cum v-a venit ideea de a construi Casa cu Olane de la Vama Veche? Care sunt acțiunile care au loc aici?

- Până în 1989, în timpul tuturor activităţilor noastre de schimb cultural în România, ne-am simțit ca niște musafiri, în postura de ”străini” și eram tratați ori ca ”buni patrioţi” ori ca ”transfugi” (sic!). Eram cazaţi prin casele de oaspeţi ale diferitelor aşezăminte, universităţi, case de creaţii, mănăstiri, pînă şi la case de partid, atunci când gazdele noastre nu știau ce să facă cu noi. Sunt recunoscătoare pentru ospitalitatea de atunci, chiar și pentru  acel sejur în care am avut domiciliu aproape forţat, cu mâncare adusă de la cantina universităţii, numai şi numai ca să nu avem contact cu lumea, adică cu colegii noştri, cu care lucram în cadrul unui contract totuşi oficial. Dar şi asta a fost o experienţă de care n-ai parte în mod normal. A fost un an când regulile cu străinii s-au manifestat foarte sumbru.

Aşa s-a făcut că imediat după schimbarea regimului, uşor, uşor s-a instalat dorinţa să ne creăm undeva un loc pentru întîlniri culturale unde să putem noi să stabilim condiţiile. Entuziasmul era mare, toate utopiile păreau posibile. În boema de la Doi Mai (unde am mai evadat din sigurul adăpost de la Casa Scriitorilor unde am fost toleraţi ca străini), stând cu familiile Paleologu, Toto Enescu, dr. Munteanu, Al. George, sau cu Nichita Stănescu, sau la Vama Veche cu Doinaş şi Irinel Liciu, am făcut planuri de a construi o casă. Dar tot străini am fost, fără dreptul de a poseda un ”petec de ţărişoară”, ca să nu-l luăm cu noi, aiurea, - e o senzație care mă urmăreşte şi acum, când s-ar crede că lucrurile s-au normalizat. Dar ideea nu ne-a mai părăsit. Şi nici pe un vechi prieten al nostru, Mihai Moraru. Cu ajutorul lui ne-am găsit terenul, iar azi suntem chiar vecini. A urmat o serie de peripeţii, materiale încă nu erau, firme de construcţie nu, în fiecare zi umblam după meşteri, dar găseam doar oameni care lucrau la mai mulţi patroni deodată, am căutat pietre şi olane. Uneori aduceam uneltele noastre din Germania, recuperate de la casa de amanet, am întreţinut elanul muncitorilor, dar mai ales nivelul lor de alcool: fără fluvii de bere nu s-ar fi făcut nici măcar pragul casei! Stând o vară întreagă în cortul nostru în mijlocul şantierului, Miron a documentat aventura noastră de constructori  în schiţa “Un om vrea să facă o casă, câte cuie îi trebuiesc?” (Ochean I, Buc. 1996). Casa odată gata, s-a bucurat şi ea de mulți oaspeţi, de expoziţii, de spectacole de teatru în aer liber, de recitaluri, de concerte, de colocvii, de cursuri de vară cu studenţi, mai ales germani, dar şi din alte ţări, de ateliere de traduceri. Deci, după cum vedeţi,  au fost reuniuni cu un scop obştesc, dar totuşi particulare. Cu foarte mici excepţii, experienţele pe care le-am avut cu administrarea unui sprijin instituţional, cu lupta cu excesele unei birocraţii inumane şi inutile, ne-a învăţat să rămânem ce suntem: o casă particulară. Casa cu Olane are menirea să fie un loc agreabil pentru tineri şi mai puţin tineri. Şi chiar dacă satul Vama Veche nu mai este ce a fost când am cunoscut-o noi, o plajă sălbatică, cu trei gâşte şi un măgar, fără zgomot şi maşini mari ca nişte dricuri, cred că este obligaţia noastră să mai păstrăm ceva din spiritul originar şi original.

Deci Casa cu Olane este o casă particulară, nefinanțată de nimeni, nici din Vest, nici din Est, dar cu o deschidere mare spre tot ce ține de bunătate, de omenesc, de cultură. În sensul acesta aici s-au ținut mereu întâlniri, să spunem colocviale, din care s-au desprins și altele, mai puțin particulare, cum ar fi „Zilele culturale Vama Veche", în anul 2006, cu o serată de teatru, una de proză, una de poezie, una cu muzică. Există o poză foarte simpatică cu doi copii localnici care au asistat foarte concentrați, absorbiți de tot ce se petrecea pe scenă la o piesă de teatru. Bunica lor comenta cu mândrie: „Am jucat și eu teatru, Cenușăreasa, la școală!" Sau expoziții, de exemplu cu acvarelele Silviei Radu. Au venit aici oameni din toate colțurile lumii, de la Maica Stareță de la Techirghiol, până la o profesoară universitară din SUA.

- Știu că printre intelectualii români pe care i-ați avut invitați la Casa cu Olane din Vama Veche se numără și Andrei Pleșu și Emil Hurezeanu ...

- Da, este adevărat, Andrei Pleșu a venit chiar și cu fiul său Matei, când acesta era mic. Veneau ca prieteni la prieteni. Pe Andrei Pleșu l-am cunoscut în Germania, l-am stimat și îndrăgit încă din vremurile vechi și grele, când nimeni nu știa ce va mai aduce destinul. Îmi pare rău că azi nu mai vine aici la fel de des, e mereu ”revendicat” de multă lume, așa că îl înțeleg că vrea să aibă puțină liniște. El a fost aici în 2006, la aniversarea de 80 de ani a lui Paul Miron, există și un mic film, făcut și distribuit de Grigore Ilisei de la Iași.

Grădina Casei cu Olane - Vama Veche

Grădina Casei cu Olane - Vama Veche

Cu Emil Hurezeanu nu e foarte diferit. Ne cunoaștem de decenii, din perioada ”München” sau ”Köln”, venea la noi la Freiburg cu câte o personalitate, din țară sau nu. De neuitat rămân discuțiile aprinse și apăsătoare din timpul meselor noastre și nu odată m-am întrebat de ce inerentul subiect ”Ceaușescu” are puterea să ne strice fiecare fel de mâncare... Dupa 1990 a fost de mai multe ori la Casa cu Olane, chiar și fără noi. Și la ultimul drum al lui P.M., la cimitir la Vama Veche, Emil a fost cu noi, fapt pentru care îi sunt în mod deosebit recunoscătoare.

- Ce alți intelectuali români au mai fost aici?

- Nu vreau să fac paradă cu oameni ”cunoscuți”, ”proeminenți”, ”vestiți”. Toți cei care au venit aici, au venit ca prieteni la prieteni. Prietenia este ceva foarte  prețios, devine tot mai rară,  trebuie ferită de ”voyeurism”. Dacă prietenii înșiși vor să spună ceva, n-am nimic împotrivă ...

- Dar studenții germani ce învață aici? Vin în fiecare an? În ce perioadă?

- Studenții germani care vin vară de vară aici sunt studenții mei de la filologie, dar și din alte domenii,  cum ar fi istoria, sociologia, etnologia sau teologia, cu limba română ca materie secundară sau chiar opțională. Cum sunt convinsă că, pe lângă o pregătire profundă teoretică, trebuie și un contact viu cu oamenii și locurile respective, invit în fiecare an un grup de studenți la Vama Veche, împreună cu alți interesați de cultura română. Nivelul lor de cunoștințe este foarte diferit, astfel încât caut mereu altă  tematică, în care fiecare să se poată regăsi: fie un atelier de traduceri, fie investigatii filologico-istorice, fie sondaje de percepție legată de ”Europa” etc. 

- Știu că aveți la Casa cu Olane mai multe obiecte tradiționale tipic românești, cum ar fi cuptorul de lut din curte, pe care studenții străini le studiază când vin aici ...

- Tipic românești în sensul de ”autentic”. Pentru că sunt lucruri autentice. Premiza noastră a fost să nu acceptăm nici un kitsch. Cum obiectele de artă populară veche sunt lucruri care leagă simplitatea cu rafinamentul, utilitatea cu esteticul, am construit de exemplu acest cuptor de care vorbiți. Este al doilea, pentru că primul ne-a fost luat de vânt, de ploaie, de aerul sărat, poate ajutat chiar de o mână omenească ... Pentru al doilea am studiat mai bine modul de construire a unui obiect similar, donat unui muzeu alaman (triburile alamane erau triburi germanice care au trăit în secolele III-IV în regiunea Rinului - n.r.) de un coleg profesor din Freiburg, care îl moștenise de la părinți. Acolo am cercetat sistemul de păstrare a căldurii, aerisirea, felul focului și la întoarcerea mea la Vama Veche am avut marele noroc să fiu ajutată de experiența  unui vestit ceramist din Franța de sud, dar de origine română, să reclădim obiectul. Deci vedeți, desigur este un lucru tradițional românesc, găsești însă la el multe straturi arhaice, comune cu alte culturi. Prin astfel de acțiuni mulți prieteni s-au întors la originile lor străvechi; așa s-a adăugat cuptorului, de exemplu, o lopățică maramureșeană sau o coșarcă, toate în folosință atunci când facem pâine. 

Concert susținut de studenți germani la Vama Veche, septembrie 2016

Concert susținut de studenți germani la Vama Veche, septembrie 2016

- Cum vedeți evoluția situației din România de la căderea comunismului până în prezent?

- Nu are rost să ne lamentăm despre ce am aşteptat şi nu s-a făcut, despre faptul că “nu ne lasă” (cine oare?). Bineînţeles fiecare a avut speranţe enorme, poate supradimensionate. Desigur lucrurile ar putea să avanseze mai rapid spre bine, greşelile făcute în Apus sau în societăţile de consum nu trebuie imitate, etc. Ofurile sunt cunoscute. Vara asta printre mulţi ”bătrâni” au venit la noi nu numai copiii prietenilor noştri, ci până şi nepoţiii lor. Unii prima dată călătorind singuri şi cvasi-independenţi, aşa că am stat nemijlocit de vorbă cu ei. La prima vedere par interesaţi doar de telefoanele lor, mai mult de un mediu virtual decît de un contact firesc, aproape până la o stare de autism. Dar aceste convorbiri mi-au arătat că ei sunt bine intenţionaţi, foarte bine crescuţi, au laturi excepţionale dacă ştii să le cauţi, dacă li se oferă modele, cu alte cuvinte putem să avem speranţe că se va găsi o cale nu numai raţională de a organiza viitorul. Un viitor european. Dar să ne întrebăm ce Europă vrem. Una doar de asigurare materialistă, de diversele egoisme, una din care se poate mulge cât de mult posibil, de ”profit”, sau una solidară, cu responsabilităţi clare, împărţite. Să nu uităm cum a fost Europa concepută iniţial, în Acordul de la Roma, după al doilea război mondial: o uniune pe baza relaţiilor economice, comerciale şi industriale, dar în acelaşi timp ca un fel de scut de pace împotriva grandomaniei propriilor ei membri. Această Europă nu cade din cer, este nevoie de contribuţia fiecărui dintre noi.

 

Autor: Șerban Georgescu