1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Patriotismul ca gândire raţională

Preşedintele Traian Băsescu a respins declaraţia Parlamentului care acordă mandat primului ministru să participe la lucrările Consiliului european, considerând că nu are valoare juridică.

Traian Băsescu

Traian Băsescu

Există cu siguranţă o înfruntare personală între primul ministru Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu. Dar ea nu ar trebui aşezată pe primul plan. Din păcate, în România politica a devenit într-o prea mare măsură un fapt de psihologie si mai puţin o gândire instituţională. O dovadă este declaraţia însăşi a preşedintelui Traian Băsescu, care i-a cerut primului ministru să dea dovadă de ”bărbăţie”: Prim-miniştrii trebuie să fie bărbaţi, să îşi asume ce îşi doresc”, a spus preşedintele.

Dacă ”bărbăţia” desemnează în limba română o preţioasă valoare morală, în acest context sună arhaic şi cu totul neadecvat. De altfel ironia este că, în sensul acesta cu rezonanţe primitive, primul ministru chiar dă dovadă de ”bărbăţie”, din moment ce îl înfruntă deschis pe omul cu cele mai mari ambiţii de putere din politica românească. Dar discuţia pornită pe această cale este greşită. Iar partizanii aliniaţi în spatele competitorilor trădează aceeaşi trăire arhaică a faptului politic, care exclude orice concesie şi are ca scop pur dobândirea gloriei. Este regretabil că imaginea politicii ca luptă pe viaţă şi pe moarte pare să mai trăiască în străfundurile subconştientului unor persoane învestite cu responsabilităţi în democraţii liberale. Eroismul investit greşit riscă să devină o caricatură compromiţătoare.

Supravieţuirea unor structuri arhaice în democraţiile liberale moderne a fost admisă şi teoretizată de Francis Fukuyama care acordă thymos-ului (dorinţa de glorie şi recunoaştere) un rol important şi ambivalent: pe de o parte arhaitate retrogradă, pe care statul liberal caută să o învingă, pe de alta temei al unui nou ethos democratic, menit să susţină instituţiile liberale moderne.

Dar dacă luăm în serios această teorie a thymos-ului, atunci cu siguranţă că societatea românească prezintă o bună ilustrare a relicvelor unei vechi culturi feudale în care omul politic are nevoie de vasali (clienţi) care să-i certifice puterea şi de mitologia cavalerului neînvins în lupte. Actualul preşedinte a câştigat toate bătăliile electorale în cele mai ingrate condiţii şi suferă într-un mod mult prea vizibil şi personal de diminuarea puterii sale.

Victor Ponta

Victor Ponta

”Nu voi da niciodată mandatul de prim ministru co-pilotului Ponta” sau ”USL trebuie să câştige mai mult decât dublul mandatelor PDL” pentru a forma Guvernul şi toate celelalte replici batjocoritoare rostite în registrul cel mai scăzut nu pot fi explicate, cu bunăvoinţă, decât ca rămăşiţe ale sufletului arhaic. Dar ipoteza aceasta este susţinută mai ales de succesul la public pe care le-au avut multă vreme aceste poziţii şi declaraţii.

Acelaşi Fukuyama scrie însă că democraţia în varianta ei anglo-saxonă (care a ieşit câştigătoare după cel de-al doilea război mondial) reprezintă apariţia unui nou tip de calcul rece în detrimentul orizonturilor morale ale lumii vechi. ”Dorinţa raţională trebuie să învingă dorinţa iraţională de recunoaştere”.

Recursul pe care preşedintele de la Bucureşti îl face la valori morale care constituiau temelia unor societăţi organice şi ierarhizate îi încântă poate unii, dar este cu totul nepotrivit. În sensul acesta al neadecvării, ceea ce face preşedintele Traian Băsescu este cu totul nedemocratic. Reprezentarea sau mai exact participarea unui înalt demnitar român la lucrările Consiliului european nu este un fapt de glorie, nu ţine de mândria recunoaşterii publice, nu are nicio legătură cu simbolismul stindardelor (care a fost delegat campionatului european de fotbal!) şi, prin urmare, nu se cucereşte prin ”bărbăţie”.

Din clipa în care preşedintele va abandona această imagine, va putea să remarce, dintr-o dată, că participarea la Consiliul European este pentru el mai curând un impediment, căci nu are din punct de vedere constituţional nici cea mai firavă pârghie pentru a impune guvernului eventualele hotărâri. Va remarca de asemenea că este raţional să cedeze primului ministru această sarcină, de vreme ce acesta răspunde de ceea ce face numai în faţa parlamentului şi niciodată în faţa preşedintelui.

Deputata europeană Monica Macovei a declarat recent, în pofida propriilor sentimente, că desemnarea lui Victor Ponta ca prim ministru „a fost un act patriotic” întrucât a asigurat stabilitatea politică a ţării într-un moment critic. În acelaşi fel, preşedintele ar putea constata, raţional, că numai participarea primului ministru ar putea asigura funcţionalitatea deplină a statului român în context european.

La rigoare, primul ministru ar putea face el însuşi o concesie, una care să salveze România de ridicol. Dar, mai devreme sau mai târziu, politica românească trebuie să înveţe să pună calculul raţional deasupra dorinţei de recunoaştere personală.