Partidul piraţilor – un antidot la lehamitea politică?

Care este secretul sexappealului „piraţilor”?

Observatorii scenei politice asistă cu stupoare la sporul de popularitate al tînărului partid al „Piraţilor” care în locul unui program solid îşi afişează cu nonşalanţă ignoranţa clamîndu-şi în acelaşi timp dorinţa de a reforma sistemul politic existent, de a institui democraţia directă, participativă, transparenţa absolută.

De altfel se ştie mai bine ce nu vor piraţii şi mai puţin, ceea ce vor. Oficial înregistraţi ca partid în Germania la 10 septembrie 2006, „Piraţii” îşi articulează şi după cei aproape şase ani de existenţă, şi după ce şi-au făcut intrarea în parlamentele de land şi în Bundestag, mai clar „idiosincraziile” decît preferinţele sau obiectivele pozitive.

Ingenuitate politică

Ei luptă împotriva stocării datelor convorbirilor telefonice şi în internet, împotriva controlului exercitat de stat asupra cetăţenilor, consideră drepturile de autor ca şi actualul sistem de patentare a invenţiilor ca fiind anacronice, depăşite. Din programul lor lipsesc temele cheie ale politicii, protecţia mediului se rezumă la patru paragrafe, politica economică şi financiară este „sublimă” dar lipseşte cu desăvîrşire, deşi principial sunt pentru liberalizarea multiplicării necomerciale a informaţiilor şi bunurilor culturale, dar se distanţează de piratarea proprietăţii intelectuale. Se angajează în schimb, cu trup şi suflet pentru suspendarea interdicţiei de a dansa de vinerea mare şi pentru desfiinţarea listei raselor canine. Doresc un salariu de bază pentru toată suflarea ţării, fie că oamenii au un serviciu sau nu. Cel puţin această revendicare se înscrie perfect în logica existenţială a partidului ai cărui membri stau de dimineaţa pînă seara în faţa computerelor şi dezbat dialogic sau polifonic pînă în pînzele albe, fiecare temă, fără a se sfii să recurgă la un limbaj frust, ba chiar la împroşcări cu noroi, sub platoşa anonimatului ori a pseudonimelor, la aşa numitul „shitstorm” pe care trebuie să-l înfrunte zilnic lideri politici ai vechilor partide, personalităţi ale vieţii publice, oficialităţi dar şi oameni de rînd care-şi articulează identitatea în internet.

Ingenua formă de participare a piraţilor la dezbaterile din forumul internautic privind treburile cetăţii, sporovăiala lor în spaţiul virtual are un efect aproape nul asupra funcţionării sistemului politic. Logoreici, spontani şi vociferanţi în sfera lor „nativă” „digitală”, piraţii sunt destul de timizi şi taciturni în spaţiul public „analog”.

Piraţii si presiunea sistemului

Motive pentru a se reţine şi controla există. Din partid fac parte şi foşti membri ai unor formaţiuni de extremă dreaptă sau stîngă. Invitată la un talk-show, secretara pentru probleme politice a partidului piraţilor, Marina Weisband a fost copleşită direct şi dur de moderator cu reproşuri vizînd convingerile antisemite, naziste şi rasiste ale unor membri ai tinerei formaţiuni, cu refuzul acestora de a aborda trecutul naţional socialist. După care, acelaşi moderator a decretat că partidul piraţilor nici nu ar avea voie să existe.

Asaltată şi în internet cu injurii la adresa formaţiunii din care face parte, Weisband a aruncat prosopul şi s-a retras. A fost doar un episod din confruntarea permanentă a noului partid cu sistemul, cu regulile tabuurile şi convenţiile acestuia.

Or, piraţii au intrat în scenă spre a schimba sistemul. Care este stabil, datează de 63 de ani, este dominat încă de cele două mari partide populare - social democrat şi creştin democrat/ creştin social. Apariţia pe firmament a ecologiştilor şi a partidului stîngii, care şi ele şi-au dorit iniţial să schimbe regulile de joc, nu s-a soldat cu modificări radicale ci cu adaptarea celor două formaţiuni la sistem.

Efectul revigorant al noului partid

Şansa piraţilor este determinată însă de existenţa unui dezinteres general, a unei stări de lehamite, de neîncredere a cetăţeanului de rînd în clasa politică. Este o simptomatologie pe care experţii o consideră ca fiind specifică „postdemocraţiei”. Pe acest fundal, spontaneitatea, ingenuitatea, francheţea, convingerea piraţilor că pot interveni direct în viaţa politică, sunt seducătoare şi par a avea virtuţi revigorante. Impresia este însă amăgitoare, cîtă vreme piraţii au serioase carenţe. Ei ignoră faptul că în marile comunităţi democraţia nu funcţionează bine fără forme reprezentative. La aceasta se adaugă şi absenţa unui solid program politic al partidului, grila ludică prin care un mare număr de membri ai partidului, descifrează foarte serioasele, eficientele şi pe alocuri discretele reguli de joc ale politicii, uitînd că totala transparenţă face mai degrabă rău decît bine, bunului mers al treburilor cetăţii.

Dar piraţii au izbutit să demonstreze spectaculos că internetul oferă o şansă democraţiei participative şi transparenţei, facilitînd cetăţenilor legături mai directe cu politice. In pofida stadiului postembrionar al partidului, cert este că el a reuşit să retrezească apetitul cetăţenilor pentru viaţa politică şi nădejdea pusă într-o variantă mai bună a acesteia. Totuşi, riscul ca şi această speranţă să se spulbere, persistă.