1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Paralele româno-egiptene, revoluţia, puciul şi democraţia

Există diferenţe şi paralele tulburătoare între evenimentele din Egipt şi cele petrecute în România, două ţări cu revoluţii confiscate şi tranziţii dificile la democraţie.

Adli Mansour, succesorul lui Mohamed Morsi la preşedinţia Egiptului

Adli Mansour, succesorul lui Mohamed Morsi la preşedinţia Egiptului

Debarcarea de către militari, după zile de proteste în masă, a preşedintelui egiptean Morsi le-a dat de furcă politologilor, le face şi le va mai face greutăţi cancelariilor occidentale, diplomaţilor, politicienilor, sociologilor şi filosofilor.

Ce s-a petrecut în Egipt? A avut loc a doua revoluţie? A continuat cea dintâi? S-a derulat o lovitură de stat? E bine sau e rău pentru democraţie?

Răspunsurile multor experţi sunt echivoce. În cele foarte clare e prudent să nu avem încredere prea mare. Recursul la şabloane şi etichete caduce nu prea ajută la înţelegerea complexului fenomen egiptean.

Ceva mai simplă e situaţia pentru un om de stânga ca austriacul Hannes Swoboda, în opinia căruia înlăturarea de la putere a lui Morsi de către militari ar fi fost un regretabil "recul”. Preşedintele grupului socialist din Parlamentul European i-a criticat pe militarii egipteni, care ar fi declanşat un puci.

Deşi milioane de egipteni au ieşit în stradă spre a cere debarcarea preşedintelui, Swoboda l-a compătimit pe Morsi, întrucât, ales în mod democratic, liderul islamist de la Cairo n-ar fi avut „şansa includerii în cabinet a criticilor Frăţiei sale Musulmane”.

Realitatea e alta. Deşi ales democratic, Morsi şi-a condus ţara ca un dictator. I-a impus, peste capul creştinilor şi al importantului segment secular al societăţii, o constituţie islamistă pură şi dură. A luat măsuri contondente împotriva societăţii civile, dispunând arestarea, judecarea şi condamnarea unor oameni nevinovaţi, inclusiv a colaboratorilor unor fundaţii americane şi a fundaţiei creştin-democrate germane Konrad Adenauer.

Morsi a încălecat justiţia, a epurat administraţia şi şi-a plasat clienţii şi tovarăşii din Frăţia Musulmană în poziţiile cheie. Economia şi, mai ales, turismul s-au prăbuşit sub loviturile islamismului. Nemulţumirea, inclusiv şi mai ales în rândul militarilor, care profită de pe urma ajutoarelor americane în valoare de 1,3 miliarde de dolari anual, a sporit.

Numeroase luni la rând i s-a cerut preşedintelui să-i coopteze la guvernare pe reprezentanţii opoziţiei. A refuzat. În final, a respins toate ofertele de dialog deşi reîncepuse să curgă sânge pe străzile egiptene.

Nimeni nu-i plânge de milă în Statele Unite. Al căror preşedinte, Obama, s-a ferit să califice debarcarea drept puci (întrucât efectuarea unei lovituri de stat l-ar fi obligat, conform legislaţiei americane, să suspende acordarea de ajutoare americane) şi s-a rezumat să ceară armatei egiptene să predea cât mai rapid cu putinţă puterea "unei" autorităţi civile, alese democratic. Ceea ce, prin implicaţie, înseamnă că America şi-a luat mâna de pe Morsi şi că le oferă generalilor de la Cairo un răstimp în care să efectueze tranziţia.

Nici în Germania Mohamed Morsi nu şi-a făcut mulţi prieteni, deşi, aflat la Atena, şeful diplomaţiei germane, Guido Westerwelle, a regretat suspendarea ordinii democratice egiptene, calificând-o drept „un regres serios”.

În schimb, la Berlin, liderul tineretului creştin-democrat, Philipp Mißfelder, avusese ocazia să stea de vorbă cu liderul islamist egiptean, venit în vizită oficială în Republica Federală. Întrebat dacă şi-a revizuit opiniile virulent antisemite, şeful statului egiptean, o ţară cheie pentru stabilitatea Orientului Mijlociu, Morsi nu găsise cu cale să răspundă într-un mod lipsit de echivoc.

Ca lider „extremist şi antisemit el nu putea fi un partener de încredere pentru Germania”, a opinat Mißfelder. Care s-a arătat totuşi conştient de caracterul problematic al debarcării unui lider ales şi al preluării puterii de către militari.

Europenii şi, în genere, occidentalii şi societăţile lor deschise au oroare de lovituri de stat. Pe bună dreptate. Democraţia şi principiile statului de drept nu se împacă de fel cu puciurile, indiferent de natura lor. Dar, după vara românească a anului 2012, Egiptul verii lui 2013 constituie un nou prilej de revizuire a unor noţiuni cheie.

Există nu doar diferenţe majore ci şi paralele tulburătoare între evenimentele din Egipt şi cele petrecute în România, două ţări cu revoluţii confiscate şi tranziţii extrem de dificile la democraţie.

În România s-a dovedit că o majoritate parlamentară poate deveni o forţă antidemocratică. În Egipt, că nu este exclus ca armata să poată ajuta la transpunerea voinţei poporului suveran, chiar şi prin ceea ce unii afirmă a fi un puci. În final, în opinia mea, contează pentru legitimitate nu formele, ci fondul, nu pretextele şi calificativele, ci conţinutul şi realităţile politice, precum şi capacitatea unui popor de a-şi impune vrerea democratică inclusiv printr-o "revoluţie reloaded", dacă prima i s-a confiscat.

Totul va depinde, în cele din urmă, de capacitatea militarilor egipteni de a rezista ispitei represive, deci de maniera în care îşi vor exercita puterea, şi mai ales de rapiditatea cu care o vor transfera unei forţe politice democratice, alese democratic. Clar e, încă de pe acum, că "Islamul politic", reprezentat de Frăţia Musulmană a preşedintelui Morsi a eşuat. S-a prăbuşit jalnic, aşa cum a clacat şi în Iran, dar şi în restul zonelor din nordul Africii precum şi, mai cu seamă, la Ankara, unde islamismul zis moderat a părut chiar, la un moment dat, să fie posibil şi compatibil cu democraţia.

România anului 1989 s-a despărţit de restul ţărilor comuniste din estul Europei, devenite, anterior, scena unor revoluţii paşnice. În România debarcarea regimului s-a văzut însoţită de ample vărsări de sânge.

După cum remarca recent un observator european, şi Egiptul joacă un rol aparte. Politic şi ideologic e, prin tradiţie, avangarda lumii arabe. În ţara faraonilor s-a experimentat rând pe rând cu revoluţia naţionalistă, cu socialismul de tip sovietic, cu pan-arabismul, cu regimul militar pro-occidental.

Egiptul, care a inventat islamismul şi Frăţia Musulmană, din care a apărut ulterior gruparea teroristă palestiniană, Hamas, a mai iniţiat şi prima pace rece, dar veritabilă, cu statul evreu. La Cairo, în fine, s-a mai încercat şi tranziţia paşnică de la un regim autoritar la o democraţie fie şi cu tentă islamistă. Alte ţări arabe au preluat frecvent modelele egiptene.

Angrenate în efortul de a obţine, într-un târziu, un acces autentic la modernitate, care să nu fie integral dependentă de petrodolari, şi ca atare prea uşor de anihilat, alte state ale lumii arabe şi islamice vor examina cu maximă atenţie evoluţia scenei egiptene.