Paradoxul descentralizării

Tema aceasta are însă şi un revers cît priveşte Capitala, aici unde descentralizarea făcută cu scopuri pur politice a creat un veritabil haos administrativ.

Descentralizarea mai largă a administraţiei locale a fost un proiect politic asumat de Alianţa DA, dar abandonat îndată ce PNL a schimbat orientarea politică. Guvernul Tăriceanu a ignorat complet subiectul, adoptînd în această privinţă o poziţie conservatoare.

Acum în prag de alegeri subiectul va reveni, dar nu doar pentru că opoziţia liberal-democrată îl va aşeza pe lista priorităţilor sale, ci mai ales pentru că ţine de o necesitate practică imediată. Administraţiile locale au suferit permanent din cauză că nu au putut lua decizii în privinţa ordinii publice, a educaţiei şi a sănătăţii. De exemplu, primarul Capitalei Adrian Videanu spunea, recent, că bugetul i-ar fi permis fără mai eforturi să angajeze cîteva mii de poliţişti în plus, cu efecte vizibile asupra circulaţiei din oraş, dacă Ministerul de Interne ar fi cedat o parte din atribuţiile sale.

Ne aflăm însă în faţa unui paradox, cel puţin aparent, din cauză că guvernările conservatoare de pînă acum au menţinut modelul excesiv centralizat la nivelul ţării, dar, în schimb, au descentralizat fără măsură Bucureştiul.

În perioada în care fotoliul de primar general era ocupat de Traian Băsescu, guvernul Năstase a delegat o mulţime de atribuţii de la primăria generală către primăriile de sector. Guvernul Tăriceanu, din motive asemănătoare, a păstrat la rîndul său această organizare menită să lovească în rivalii politici. Bugetul însuşi a fost descentralizat în aşa fel încît astăzi agenţiile internaţionale de rating au avertizat că, dacă nu se va reveni la o formă de administrare financiară coerentă, vor depuncta drastic Capitala ţării.

Incoerenţa se manifestă pe toate planurile. Nu doar că Planul de Urbanism General este practic pulverizat de aşa numitele Planuri de Urbanism Zonal, dar au apărut şi Planuri de Urbanism pe Sectoare care nici măcar nu sînt comunicate Primăriei generale, de vreme ce nu există o obligaţie legală. Primarul general depinde de asemenea în multe din acţiunile sale de bunăvoinţa primarilor de sector, care au devenit nişte mici suverani. (Nu este de mirare aplombul pe care l-a cîştigat un primar ca Marian Vanghelie de exemplu).

În consecinţă, o abordare raţională a administrării unui oraş ca Bucureştiul pretinde unificarea administraţiei şi bugetelor şi desigur restituirea către Primăria generală a acelor atribuţii delegate către sectoare din simplă răzbunare politică.