Paradisul din beton

Poate fi paradisul o livadă ai cărei pomi să fie din beton? Desigur că nu. Dar în drumul spre rai e obligatoriu să ne amintim cum anume s-a pavat calea spre infern.

Operaţiunea a început prin acaparea puterii în Germania anului 1933, de către Hitler şi hoardele lui naziste, ss-iste şi gestapoviste şi distrugerea consecutivă a democraţiei germane şi europene. A continuat prin adoptarea legilor rasiale antievreieşti în 1935. Un pod important pe acest drum l-a constituit pogromul evreiesc la scară naţională ordonat şi executat la 9 noiembrie 1938, devenit faimos sub denumirea edulcorată şi deci falsficantă de „noaptea de cristal”. Drumul către iad s-a asfaltat prin declanşarea de către nazişti, la 1 septembrie 1939, în numele invocatei superiorităţi rasiale germane, a celei de-a doua conflagraţii mondiale, în termeni umani cel mai barbar şi mai costisitor conflict militar din istorie, încheiat cu necondiţionata capitulare a Reichului nazist la 9 mai 1945. Câteva pietre bine şlefuite s-au pus graţie fasciştilor europeni, între care n-au lipsit criminalii în masă legionari şi antonescieni. Munca lor asiduă la construcţia infrastructurii unei Europe naţionalist-rasiste şi antisemite a deschis larg poarta cotropirii, îngenuncherii şi terorizării unei jumătăţi din continent. Nu înainte ca drumul pavat de nazişti să înfunde omenirea în Holocaust.

Crima în masă cea mai monstruoasă din istorie, genocidul săvârşit în chipul cel mai birocratic şi mai sistematic din interiorul unui stat european modern şi puternic industrializat e totodată şi cea mai amplă şi cea mai puţin comprehensibilă fărădelege care a făcut vreodată praf pulbere învelişul subţire al civilizaţiei umane. Şi totuşi ea cere explicaţii, această crimă unică şi deci nu integral calificabilă prin termenul de genocid, evidenţiată de prioritatea absolută acordată până în ultima sa clipă de regimul nazist nimicirii poporului evreu, naţiunii cărţii, a sfintelor scripturi, a credinţei într-un D-zeu unic, invizibil şi moral. Nici măcar stringenţele disperatelor eforturi militare germane de evitare a înfrângerii totale din anii 44, 45 n-a putut pune capăt furiei asasine a naziştilor.

Faptul că nici o explicaţie cu adevărat satisfăctoare n-a fost găsită încă pentru psihoza colectivă care la mijlocul veacului trecut a cuprins un popor civilizat, nu înseamnă că Holocaustul ar trebui sau ar putea fi dat uitării. Dimpotrivă. El ne reclamă imperativ reflecţia, ne solicită memoria, fără de care construcţia unei Germanii şi a unei Europe libere, unite, democratice, a unei lumi morale, a unei justiţii veritabile, a unei vieţi umane demne devine imposibilă.

Intuind acest lucru, germanii şi-au depăşit primele lor decenii postbelice de tăcere îmbufnată, ruşinea zdrobitoare, dar mută, care i-a urmat şi asumarea jenată, dar nu mai puţin autentică a trecutului nazist pentru a se arunca în ultimii 20 de ani, cu trup şi suflet într-o dezbatere fierbinte. După 17 ani de controverse şi-au oferit la Berlin un câmp uriaş de pietre rectangulare, de stele şi pilaştri din beton. Conceput de arhitectul evreu-american Peter Eisenmann, labirinticul monument, însoţit de un centru subteran de informare asupra victimelor Holocaustului, îşi propune să le ofere germanilor un spaţiu deschis, menit să împiedice uitararea celor petrecute. Dar memorialul, doar unul din sutele existente în Germania şi în lume, pe lângă cel mai important, cel israelian de la Yad Vashem, lângă Ierusalim, ori muzeul Holocaustului din Washington, condus de Radu Ioanid poartă totuşi un hram aparte. Nu doar pentru că s-a edificat în Germania, „ţara făptaşilor” după cum stăruie s-o numească unii editorialişti germani. Ci fiindcă le oferă în fine un mormânt copiiilor şi adulţilor evrei ucişi, ajunşi prin grija călăilor lor să se transforme în vălătuci de fum suspendaţi între cer şi Auschwitz, între cer şi Buchenwald, Maidanek, Belzec, Treblinka, între cer şi pământul Transnistriei.

Cu dificultatea oricărei democraţii care se respectă nemţii au trecut în ultimele două decenii printr-o înfocată luptă civilă la baionetă, o luptă morală, estetică, şi politică. Şi au sfârşit prin a accepta în cele din urmă un proiect iniţiat acum 17 ani de publicista Lea Rosh şi de istoricul german Eberhard Jaeckel. Memorialul conceput de ei are virtutatea istorică de scoate în evidenţă esenţiala componentă antisemită a proiectului global nazist, devreme ce monumentul creat de Eisenmann e închinat exclusiv victimelor evreieşti ale Holocaustului, nu şi adversarilor politici ai regimului nazist, comuniştilor, homosexualililor sau romilor. In prezenţa întregii elite politice germane de la preşedintele Horst Koehler, la cancelarul Gerhard Schroeder şi până la membrii guvernului federal, acest monument a fost dat în folosinţă în inima Berlinului marţi, 10 mai, o zi după festivităţile consacrate finalului oficial al celui de-al doilea război mondial. Şi, nu întâmplător, cu o zi înaintea datei marcând independenţa Israelului şi 4 decenii de la stabilirea relaţiilor diplomatice germano-israeliene.

Finalizarea proiectului s-a produs în pofida virulentei opoziţii manifestate de nu puţini directori de opinie şi „conştiinţă” din Germania. Nu tocmai filosemitul scriitor Martin Walser, devenit notoriu pentru atacurile lui adresa unei prezumtive „ritualizări” moralizante a memoriei victimelor de la Auschwitz, a înfierat lăcaşul berlinez, calificându-l drept „monumentalizare a ruşinii”. Dar clasa politică germană, în frunte cu fostul cancelar creştin-democrat Helmut Kohl, care a dat lumină verde proiectului, a rămas din fericire neclintită. Iar efortul cancelarului Gerhard Schroeder de-aşi reţine marţi lacrimile auzind mărturia unei supravieţuitoare australiană a Holocaustului, care a trecut prin infern la 10 ani, a înfăţişat lumii chipul uman al unei Germanii care a renunţat demonstrativ la inima de piatră nazistă, spre a-şi oferi o grefă cardiacă. Această grefă modifică vădit nu numai geografia berlineză, ci însăşi harta Europei.

Labirintul unduitor de pilaştri de piatră de lângă poarta Brandenburg promite acum să devină pădurea născătoare a viitorului mit fondator al unei lumi unificate în libertate. Stelele de beton berlineze, care nu impun vizitatorilor nici un fel de sentimente de culpabilitate colectivă sau de umilinţă, ci doar, pur şi simplu, nevoia de a gândi, ar putea deveni arterele şi venele unei noi inimi europene. Suţinută de memoria mutilării de către Hitler a istoriei civilizaţiei umane, acest nou suflet berlinez ar putea contribui esenţial la întemeierea unui viitor uman comun, integru, liber, adevărat şi drept. Abia de aici încolo se va putea căuta drumul către pace. Abia de acum încolo s-ar putea deschide calea către rai.