1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Papa Francisc despre migranți și identitate europeană

Vorbind despre rădăcinile creștine ale Europei, într-un interviu recent acordat ziarului La Croix, suveranul pontif a făcut o afirmație surprinzătoare care descurajează politicile conservatorilor

Am comentat recent discursul papei ținut la Vatican cu ocazia primirii premiului Carol cel Mare în prezența cancelarului Angela Merkel, ocazie cu care a evitat în cea mai mare măsură trimiterile biblice. Ni s-a părut atunci că papa face efortul programatic de a vorbi pe limba lumii de azi, transpunând sistematic gândirea teologică în termeni post-moderni și că, în cele din urmă, se străduiește să reducă noțiuni politice ca ”deschidere”, ”azil”, ”umanitarism”, ”drepturi ale omului” la figura, esențialmente creștină, a devoțiunii și dăruirii totale de sine.

Dar se pare că ne-am înșelat în privința intențiilor sale, căci papa Francisc nu se mulțumește să traducă termenii credinței în limbaj post-modern, propunându-ne realmente o gândire politică. Aici este cheia succesului său de până acum, dar și riscul serios care îi amenință misiunea. Criticii papei au semnalat deja mai multe înclinații care l-ar apropia excesiv de stânga politică (critica incisivă a capitalismului, ecologismul, etc), dar ceea ce ne interesează acum, în primul rând, sunt acele lucruri care se răsfrâng asupra Europei și a relației sale cu lumea. Faptul că un juriu german i-a acordat premiul Carol cel Mare, care mai fusese conferit anii trecuți lui Jean-Claude Juncker sau Martin Schulz, ne autorizează să-i luăm propunerile politice în serios. Pronunțându-se împotriva frontierelor și a zidurilor (cu trimitere negativă la Donald Trump) și în favoarea primirii refugiaților (cu răsfrângere pozitivă asupra politicii de azil a guvernului german), papa Francisc a părut să fie cel mai bun aliat al liberalismului globalist. Și totuși gândirea lui nu poate fi acomodată deplin cu linia Obama-Merkel, ba am putea spune că e mai curând incomodă și că îi contestă acesteia chiar presupozițiile de bază.

”Ați făcut un gest puternic aducând refugiați de pe insula Lesbos la Roma în 16 aprilie. Dar Europa poate primi atât de mulți migranți?”- a fost întrebarea ziaristului de la cotidianul La Croix. Răspunsul papei e unul integral politic: ”Întrebarea este corectă, căci nu putem deschide larg porțile într-o manieră irațională. Dar întrebarea esențială este de ce avem astăzi atât de mulți migranți. Când am fost acum trei ani la Lampedusa, fenomenul începuse deja să se manifeste”. Iar răspunsul papei este că pricina dezordinii actuale ar sta în natura sistemului economic mondial, care face ca mai mult de 80% din bogățiile umanității să se găsească în mâinile a aproximativ 16 % din populație în liberalism sau cu alte cuvinte în liberalismul ”căzut în idolatria banului”.

Dar ceea ce condamnă el este nu atât piața neîngrădită (deși se pronunță ferm în favoarea intervenției statului) cât liberalismul misionar, dacă putem spune astfel, adică acel mod de a impune lumii cu tot dinadinsul propriul model social: ”În fața terorismului islamist actual, este potrivit să ne întrebăm asupra modului în care a fost exportat un model de democrație occidentală în țări cu regimuri stabile ca Irakul. Sau Libia cu structura ei tribală. Nu e firesc să ignorăm aceste culturi. Căci rezultatul poate fi tragic, așa cum este atât de bine exprimat de cuvintele unui libian: Cândva aveam un Gadhafi, acum avem vreo 50”!

Prin urmare ideea liberalismului garantat de puterea militară americană și animat de un puternic spirit misionar pare a fi în gândirea suveranului pontif principalul rău al lumii de azi. Și nici nu e de mirare, căci unei puteri spirituale universaliste cum este catolicismul nimic nu i se opune mai direct decât o putere materialistă ca liberalismul globalist.

Dar opoziția aceasta își are logica sa internă care îl obligă pe papă să facă concesii mari adversarului liberal pe tema migrației. Ca să poți ataca inegalitățile pe plan global, ca să contești ordinea economică pretinzând o altă distribuire a resurselor ești nevoit să accepți fluxurile migratorii, care se prezintă pe sine ca forme spontane de redistribuție. Paradoxal, în logica sa fundamental antiliberală, papa Francisc nu poate gândi limite pentru migrație nici atunci când este vădit că sunt atacate elementele distinctive ale creștinismului european.

De altfel el a surprins pe multă lume cu răspunsul său legat de rădăcinile creștine ale Europei: ”Când aud vorbindu-se de rădăcinile creștine ale Europei, mă tem că adesea tonalitatea e cam triumfalistă sau răzbunătoare. Or, asta aduce a colonialism. Ioan Paul al II-lea vorbea despre asta pe o tonalitate mai joasă. Europa are, e adevărat, rădăcini creștine. Creștinismul are ca datorie să le îngrijească, dar într-un spirit de dăruire la fel ca spălatul picioarelor. Datoria creștinismului față de Europa este servirea. Erich Przywara, maestrul lui Romano Guardini și Hans Urs Balthasar ne spune: contribuția creștinismului la o cultură este aceea a lui Cristos spălând picioarele, cu alte cuvinte serviciul și dăruirea totală de sine. Prin urmare nici vorbă nu poate fi de colonialism”.

Dar realitatea este că europeanul de astăzi care se revendică de la tradiția creștină e mai curând timorat decât triumfal, iar dacă ridică tonul e pentru a se face auzit sau pentru a învinge zidul de ostilitate ridicat în jurul său. Nimic nu este mai dificil în Europa de azi decât de a te revendica de la o tradiție proprie, oricare ar fi ea, așa cum arăta A. Finkielkraut în L'identité malheureuse. Filosoful francez arăta de altfel foarte bine ce transformare ciudată se petrece și în lăuntrul catolicismului, ilustrându-și ideea cu un citat din Gianni Vattimo: ”Creștinismul se eliberează de complicitatea sa cu idealurile imperialiste ale modernității creștine ca urmare a unei dureroase experiențe istorice, aceea a revoltelor popoarelor din vechile colonii care s-au ridicat împotriva stăpânitorilor creștini în numele unei interpretări mai autentice a mesajului evanghelic”. Iar, în final, creștinul ajunge să se reducă la o non-identitate, la o ureche deschisă spre a-l asculta pe oaspetele său.

Spuneam deunăzi, când comentam decernarea premiului Carol cel Mare, că între cancelarul Angela Merkel și papa Francisc ar continua să existe diferențe radicale, lăsate deoparte din pură oportunitate. Și că premiul însuși ar fi o neînțelegere. Se pare că ne-am înșelat. Suveranul Pontif manifestă un mult mai mare atașament față de spiritul veacului decât ne-am fi așteptat. Ba am putea spune că modul în care îi descurajează pe creștinii europeni să-și afirme sonor propria identitate seamănă extrem de mult cu ce spunea sociologul german Ulrich Beck, care vedea în Europa o non-identitate (”vacuitate esențială”) ce ar meni-o către o ”deschidere radicală”. Și Beck și papa Francisc vorbesc de fapt despre dispariția Europei, căci deschiderea nu poate fi o configurație stabilă, ci doar o simplă tranziție.