1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Pacientul turc şi terapia europeană

A redevenit Turcia bolnavul de la Bosfor? În materie de democraţie da, punînd astfel la grea încercare, după violentele reprimări ale demonstraţiilor anti-Erdogan, atît răbdarea cît şi priceperea UE.

Părerile sunt împărţite, iar spiritele sunt încinse, nu numai pe străzile Ankarei, nu numai în sînul comunităţilor turce din diaspora, ci şi în rîndul parlamentarilor şi politicienilor europeni.

După violenta reprimare a demonstranţilor, ordonată de Recep Tayyip Erdogan, deşi anterior premierul promisese un dialog paşnic, criza turcă a devenit un subiect de dezbateri şi chiar de dispute atît la Strassbourg cît şi la Berlin.

Apelurile la moderaţie şi temperanţă nu par a fi avut pînă acum vreun efect asupra autocratului de la Ankara. Nu l-au speriat nici revendicările unor lideri politici conservatori germani şi nici scepticismul ministerului german de externe în privinţa viitoarei evoluţii a negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. Nu l-au îmblînzit nici avertismentele unor lideri, cu precădere social-democraţi, care, deşi au criticat duritatea ripostei la demonstraţiile de la Ankara, au atras atenţia că o întrerupere a negocierilor ar lansa un semnal rău, fiind, prin urmare, contraproductivă.

Dar în oricare din cazuri, lui Erdogan puţin îi mai pasă de ce spune sau crede Germania. Ori Franţa. Si fireşte, Bruxelles-ul. Nu în ultimă instanţă şi fiindcă Angela Merkel, cancelara germană şi Nicolas Sarkozy, fostul preşedinte al Franţei, au dat de înţeles că primirea Turciei în clubul UE nu este neapărat dezirabilă, aminteşte Johannes Kahrs, liderul grupului parlamentar germano - turc din Bundestag.

Într-adevăr, Turcia s-a reorientat după acest discret refuz. Iar populaţia ţării a devenit si ea mai puţin sensibilă la farmecele UE , oricum masiv atenuate de criza care persistă.

Aşa încît este foarte puţin probabil ca reacţiile parlamentarilor europeni să-l facă pe autocratul de la Ankara să-şi schimbe politica. Este în schimb cît se poate de probabil ca Erdogan să rămînă pe mai departe surd la apelurile, avertismentele şi dojenile doamnei Ashton, împuternicita UE pentru politică externă. Si la fel de sigur este că puţin îi pasă că şefa diplomaţiei europene, vizînd o dezamorsare a tensiunilor, mizează pe continuarea dialogului între Bruxelles şi Ankara.

Turcia fiind şi membră a NATO, o destabilizare a situaţiei ţării este ceea ce Europa îşi poate dori cel mai puţin. Aceeaşi doamnă Ashton le-a cerut şi demonstranţilor cumpătare şi reţinere, ceea ce a generat consternare printre unii deputaţi europeni şi îndîrjire în rîndul unor protestatari turci.

Tratamentul care ar putea veni cel mai bine de hac actualei politici a premierului turc scindează taberele în Parlamentul European, indiferent de apartenenţa deputaţilor la unul sau la altul din grupuri. O reluare a negocierilor de aderare ar da o palmă dureroasă protestatarilor aruncaţi în închisoare şi arestaţi din ordinul guvernului de la Ankara. Se fac auzite voci care cer stoparea imediată a tratativelor de aderare şi altele, care propun doar amînarea lor. Nu lipsesc nici opiniile radicale, cum că Turcia nu este de facto o ţară europeană, contrazise pe dată de cei convinşi că tocmai o apropiere a Ankarei de Bruxelles ar fi în interesul Europei.

În intens emoţionalizata atmosferă a dezbaterilor din Parlamentul European, iniţiativa cea mai raţională, emisă de creştin-democratul Elmar Brok, preşedinte al Comisiei Parlamentare de Politică Externă, ar fi varianta extinsă a "soluţiei norvegiene": o strînsă cooperare economică cu Ankara, în absenţa unei integrări politice. Pragmatismul ideii sale i-a încîntat deocamdată îndeosebi pe euroscepticii deputaţi britanici.