1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Orice sfîrşit este şi un început

Cît de filozofică este sculptura? Este una din întrebările la care Peter Jacobi, artistul plastic originar din România, de o solidă reputaţie internaţională, a acceptat să răspundă într-un dialog cu Deutsche Welle.

... im Bild: Peter Jacobi, Bildhauer. Autor des Mahnmals. Holocaust-Memorial in Bukarest. Autor: Horatiu Pepine, DW-Rumänisch. Der Autor tritt hiermit alle Rechte an die DW ab. Horatiu Pepine ist DW-Korrespondent in Bukarest.

Peter Jacobi inaugurînd Memorialul Holocaustului la Bucureşti

Dacă orice sfîrşit este şi un început, cum des ne este dat să auzim în situaţii fie euforice fie tragice, sintagma se pliază şi împrejurării în care am stat de vorbă cu Peter Jacobi, în faţa microfonului. Artistul sosise de la Pforzheim, unde îşi are atelierul, doar pentru cîteva ceasuri, la Galeria Emilia Suciu, la Ettlingen. Aici se celebra „finisajul” expoziţiei cu lucrările artiştilor originari din România.

Dar, în acelaşi timp, Peter Jacobi şi Emilia Suciu începuseră elaborarea viitoarei expoziţii, cuprinzînd doar lucrările artistului care a realizat, la Bucureşti, Memorialul Holocaustului. Expoziţia avea să atragă ulterior atenţia presei şi datorită mesajului degajat de creaţiile sculpturale, purtînd amprenta „durerii”, cum nota Badische Neueste Nachrichten, într-o cronică semnalînd prelungirea expoziţiei pînă la mijlocul lunii aprilie. Cronica se încheia printr-o recomandare imperativă: aceste lucrări, care nu ţi se şterg atît de rapid din memorie, trebuie neapărat văzute!

Legendara exigenţă cu care Peter Jacobi îşi tratează opera, m-a făcut curioasă să aflu după ce criterii şi-a selectat lucrările, sculpturi şi fotografii, care aveau să fie expuse la Galeria Emilia Suciu.

Peter Jacobi: Este vorba de un consens între galeristă şi mine. Am decis să facem un fel de tranziţie între activitatea mea din România, care s-a sfârşit în 1970 şi perioada imediat următoare, în Germania, în care am realizat o serie de reliefuri în marmură, reprezentînd obiecte, texturi, un amestec de figuri antropomorfe, un fel de paralelă la lucrările comune, pe care le realizam în acelaşi timp cu Ritzi Jacobi, soţia mea de la acea vreme. Am făcut apoi un salt de circa 15-20 de ani şi am trecut la selectarea unor fotografii care făceau, într-un fel sau altul, o legătură între aceste elemente cvasi-figurative în marmură şi un mic grup de lucrări care reprezintă nişte torsuri, nişte portrete foarte stilizate, ba chiar şi o figură animalieră. După aceea, ca să facem o altă trecere către lucrarea mea mai importantă care a fost pomenită în seara aceasta, am selectat câteva fotografii ale peisajului german din proximitatea frontierei cu Franţa şi Belgia. Şi anume, fotografii după aşa-zisa “Siegfried Linie”, sau “Westwall Linie” construită de regimul nazist între 1937-1938 până în 1941, când s-au epuizat resursele. Aceste fotografii sunt foarte clar pornite de la o intenţie sculpturală. Sunt fotografii care profită puţin de experienţa artei americane a “landart-ului”, sau poate chiar şi a unor lucrări de landart de pe platourile Americii Latine, Centrale. Sunt lucrări care au fost realizate în jurul anului 1400, care reprezintă nişte figuri stranii, greu de interpretat. În sfârşit, aceste linii care traversează peisajul german sunt într-un fel similare, numai că au expresia secolului XX, cu acea parte dramatică, povestea celui de-al Doilea Război Mondial.

RB: Deja la prima vedere un amator de artă are impresia că aţi dat sculpturii o anume vibraţie filosofică, reperabilă în acelaşi timp şi în combinarea diverselor forme de expresie vizuală, de la fotografie la desen, schiţe, până la creaţia finală propriu zisă. Întrevedeţi o legătură între filosofie, care e atât de imaterială şi materialitatea sculpturii?

PJ: Bine, filosofia este un cuvânt foarte mare şi un sculptor care lucrează fizic nu este întotdeauna cel mai…filozof. Dar înţeleg ce vreţi să spuneţi. Într-adevăr, multe din sculpturile mele, cu toate că sunt aparent abstracte, au un mesaj. De exemplu, clădirea centrală a Memorialului Holocaustului, din Bucureşti, are acel acoperiş perforat, prin care lumina soarelui pătrunde înăuntru şi creează iluzia unui grilaj. Iar această haşură se mişcă în interiorul clădirii după principiul unui ceas solar. Un vizitator aflat în interiorul clădirii realizează, chiar într-un interval destul de scurt de timp, că aceste formaţiuni cvasi-grafice în mişcarea lor, trec şi peste corpul lui. Aşa că, indirect, trecerea timpului devine palpabilă. Este timpul, timpul de viaţă pe care l-au avut victimele, timpul de viaţă curmat în vremurile groaznice ale celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta ar fi un exemplu de încărcare cu semnificaţii a unor elemente aparent abstracte. Alteori combin elementele sculpturale cu reflexia optică. Multe dintre sculpturile mele au un bazin, iar lumina se răsfrînge în el. De exemplu, cele două sculpturi pe care le-am dedicat Contelui Claus Schenk Graf von Stauffenberg, autorul atentatului împotriva lui Hitler, din păcate eşuat, cu un an înainte de sfârşitul războiului… Intr-un recipient de dimensiuni considerabile, există apă. Deasupra recipientului este amplasat un geam mare, o sticlă enormă, iar norii sunt reflectaţi atât în sticlă cât şi în oglinda apei. Vizitatorul care se apleacă asupra acestui recipient este şi el reflectat în oglinda apei şi atunci se poate spune “warte hier, ich komme zurück” (aşteaptă aici, voi reveni) sau, altfel “selbst zwischen Himmel und Erde, warte hier, ich komme zurück” (chiar şi între cer şi pământ, aşteaptă aici, voi reveni). Adică am adus cumva cerul înapoi, acolo unde se găsesc sufletele decedaţilor, iar recipientul are o formă de cavou, de catafalc.

RB: Să ne amintim că speculum în latină înseamnă oglindă, că nenumărate asociaţii mitologice şi culturale se leagă de acest obiect. Dar, iată, stăm de vorbă la microfonul Deutsche Welle chiar într-un an plin de comemorări istorice. Între altele, se împlinesc 60 de ani de existenţă a acestui post de radio, TV şi multimedia. Iar programul în limba română există şi el de exact o jumătate de veac. Ce vă leagă de Deutsche Welle?

PJ: Îmi amintesc cu mare plăcere, cum prin anii ’60, poate chiar mai devreme, ascultam, pe lângă BBC, pe lângă Europa liberă, bineînţeles şi Deutsche Welle - în limba germană, la acea vreme. Ba chiar am dat şi nişte interviuri, imediat după emigrarea mea în Germania, la începutul anilor ’70, redactorului şef de la acea vreme. Deutsche Welle a avut o funcţie absolut crucială pentru conştientizarea populaţiei în România. A avut o ţinută mult mai sobră, ca să spun aşa, decât polemicile de la Europa liberă, dar cred că existenţa, combinaţia acelor posturi libere, englezeşti, americane şi germane, îi oferea celui care le asculta o imagine foarte clară a ceea ce se întâmpla în lume.

RB: Deutsche Welle a rămas singurul post care îşi mai difuzează mesajele din apus înspre România. Credeţi că este în continuare utilă prezenţa lui?

PJ: Eu cred că da, eu cred că este foarte important. Presa germană are o ţinută foarte înaltă şi implicit şi acest post are această calitate jurnalistică, această ţinută obiectivă. Şi în timpurile noastre, tinerii mai ales, dar şi cei de vârsta a doua sau a treia, utilizează din ce în ce mai mult internetul, aşa că sper ca mulţi să se informeze şi prin acest mediu.

RB: Domnule Jacobi, o întrebare banală, care unor artişti le place, altora le displace: la ce lucraţi acum în atelierul dumneavoastră de la Pforzheim?

PJ: Am mai multe proiecte. Am încheiat recent un proiect care mi-a făcut mare plăcere, şi anume în China, în oraşul Wuhu. Puţini au auzit de acest oraş, deşi el are trei milioane şi jumătate de locuitori. E o metropolă vitală, extraordinară. Un oraş plin de bani, plin de energie, cu bulevarde de 150 de metri lăţime. Municipalitatea a decis să facă un parc de sculptură monumentală, care vrea să ajungă cel mai mare din lume. Unul deja există în sudul Chinei, în Guilin, unde am fost acum 15 ani. Deci am vreo trei sculpturi monumentale în China, dar aceasta a fost ultima, o coloană de 12 metri, o coloană modulară din programul meu de coloane care, în sfârşit, sunt răspândite în câteva locuri din lume. Acesta este un proiect. Apoi fac un ansamblu, o instalaţie în amintirea sinagogii din Pforzheim, o sinagogă extrem de somptuoasă, bogată, care a fost distrusă în Reichskristallnacht, în aşa numita „Noapte de cristal”, în 1938. Pe terenul acestei sinagogi există o bancă, iar în foaierul acestei bănci voi face o instalaţie compusă din mai multe sculpturi, cu un program de lumini, dirijat de un computer. Şi apoi cred că voi face un turn de observaţie, un „Aussichtsturm”, pe o înălţime de la care te poţi uita până în Franţa. Localitatea în care locuiesc nu e departe de Franţa, pe linie dreaptă se văd Munţii Vosges. Dar municipalitatea este încă un pic fricoasă.

RB: Un turn cu o funcţie simbolică fiindcă iată, mai avem o aniversare: 50 de ani de la tratatul de la Elysée, care a pecetluit reconcilierea franco-germană, prietenia dintre cele două ţări.

PJ: Da, de fapt rădăcinile istorice (ale raporturilor) dintre Germania, Franţa şi Italia sunt mult mai vechi, din secolul XVII-XVIII, când emigranţii luterani au fost izgoniţi din ţările catolice. Şi există un drum lung, de 1.800 de kilometri, plecând din Franţa, Italia, care merge până în Hessa, până la Frankfurt şi dincolo de acest oraş. Iar acest drum trece prin localitatea mea, iar punctul în care va fi instalat turnul este lângă acest drum.

RB: Poate fi calea unui pelerinaj european, un Europaweg, ca un Jakobsweg...

PJ: O să am nişte adagii foarte frumoase. “Sie kamen und sie wurden zu den Unseren” – cam aşa, au venit şi au devenit ai noştri. Sau „Arkadien ist überall” – Arcadia este peste tot.

RB: Vă mulţumesc foarte mult şi vă doresc să vi se împlinească toate planurile de viitor.

PJ: Vă mulţumesc şi eu foarte mult.