1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Orice s-ar face, e greşit

În controversa legată de viitorul preşedinte al Comisiei Europene, patru premieri conservatori s-au reunit în Suedia, în încercarea de a identifica o poziţie comună. Totuşi, cei patru nu au mai nimic în comun.

Nu este întâmplător faptul că tocmai aceşti patru premieri s-au reunit pentru a discuta despre viitoarea politică europeană şi reprezentanţii ei. La mini-summit au luat parte şefa executivului german, Angela Merkel, şi omologii ei din Marea Britanie (David Cameron), din Olanda (Mark Rutte) şi din Suedia ( Frederik Reinfeld). Toţi patru nu sunt numai şefi de guverne conservatoare ci conduc ţări din nordul UE, percepute drept stabile din punct de vedere economic şi orientate spre reforme. Acestor patru ţări li se par suspecte ajutoarele financiare acordate sudului Europei. Ele nu vor ca UE să devină o "Uniune a transferurilor".

Din acest motiv, cei patru vor instituţii europene şi lideri la vârful lor, care să acţioneze conform voinţei lor. În accepţiunea celor patru, UE trebuie să devină competitivă şi să nu intervină în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor. Dar cam asta este tot ce-i uneşte.

Pro şi contra integrare

De aici înainte încep deosebirile. Spre deosebire de Angela Merkel, David Cameron se confruntă cu presiuni mari fiindcă societatea britanică este mult mai eurosceptică decât cea germană. Suedia şi Olanda sunt şi ele, fiecare, în altă situaţie. De aceea, şi atitudinea celor patru faţă de Jean-Claude Juncker, care ţinteşte la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, este cât se poate de diferită. Chiar dacă luxemburghezul este creştin-democrat, făcând astfel parte din acelaşi Partid Popular European ca şi participanţii la summit-ul din Harpsund, el face parte de decenii din sistemul de la Bruxelles, şi este perceput drept un integraţionist.

Acest amănunt îi deranjează în mai mică sau mai mare măsură pe cei patru. În timp ce Merkel nu este adversar declarat al ideii de extindere a cooperării în interiorul UE, suedezul Reinfeld şi olandezul Rutte sunt mai reţinuţi. Suedia de pildă nu a aderat la moneda europeană, deşi i-ar fi fost uşor s-o facă. Iar britanicul Cameron nu numai că este împotriva monedei euro, dar vrea să readucă în capitalele europene o serie de competenţe cedate deja instituţiilor de la Bruxelles şi să reformeze din temelii UE. Şi în cazul în care nu va reuşi să impună asta, el ameninţă cu ieşirea Marii Britanii din UE.

Cei patru vor de asemenea să clarifice întrebarea cine conduce UE. Legat de acest subiect, părerile lor sunt cât se poate de divergente. Merkel s-a arătat de exemplu sceptică la început faţă de planul de a numi automat la vârful Comisiei Europene candidatul familiei politice care întruneşte cele mai multe voturi la europarlamentare. Între timp însă, ea s-a hotărât în favoarea lui Juncker, pasând indirect în sarcina Parlamentului iniţiativa de a nominaliza titularul Comisiei. Din această cauză însă, Merkel se află acum în mare dificultate. Premierul Cameron nu numai că respinge categoric, din raţiuni politice, instalarea lui Juncker în fruntea Comisiei, dar vrea să păstreze dreptul guvernelor de a face această numire. În Suedia el a subliniat: " Guvernele alese democratic din Europa ar trebui să fie instanţele care decid cine conduce instituţiile europene".

Undeva la mijloc între aceste poziţii se află Reinfeld şi Rutte. Cei doi nu resping din capul locului candidatura lui Juncker, dar vor ca guvernele naţionale să facă nominalizarea. Reinfeld i-a întărit lui Cameron poziţia prin afirmaţia: "Noi în Suedia suntem împotriva ideii ca partidele să prezinte la nivel european candidaţi la vârf". Rutte a insistat la rândul său că ideea numirii candidaţilor la vârf nu este una olandeză, adăugând că, în opinia sa, este prea devreme pentru a discuta despre numele posibilului preşedinte al Comisiei Europene.

Luptă pentru putere între instituţii

"Mai întâi, a continuat Rutte, trebuie să vorbim despre conţinut, despre reforme, abia apoi despre nominalizări". Ideea este ca statele membre să stabilească priorităţile instituţiilor europene pentru următorii cinci ani, şi abia apoi să nominalizeze în fruntea Comisiei persoana care se potriveşte cel mai bine pentru aplicarea acelor priorităţi. Este posibil ca Merkel să fi aprobat tacit acest punct de vedere, dar de spus nu a spus nimic din dorinţa de a evita o confruntare cu Parlamentul european, care crede că are dreptul de a impune numirea lui Juncker.

Regulile nu sunt însă clare în acest domeniu. Căci, deşi şefii de stat şi de guvern europeni sunt obligaţi începând cu ultimele alegeri să "ţină cont" de rezultatul de la urne când propun noul preşedinte al Comisiei, aceasta nu însemnă automat că-l vor nominaliza pe candidatul la vârf al celui mai puternic partid (adică pe Juncker). Dacă însă membrii Consiliului european nu îl vor propune pe Juncker, Parlamentul ar putea să respingă propunerea lor. Astfel, s-ar putea ajunge la un blocaj şi o aprigă luptă pentru putere între instituţii.

Soluţie la pachet

La aceasta se adaugă faptul că este căutat şi un nou preşedinte al Consiliului european. Pe lângă interese de partid, criterii sunt aici un echilibru între nordul şi sudul UE, între est şi vest, între ţări membre mai mari şi mai mici, dar şi între sexe. Din cauza acestor criterii complicate, adesea ajunge să câştige un candidat şters, care nu are niciun cuvânt de spus în faţa guvernelor naţionale şi este inapt să promoveze UE la scară mondială. Din punctul de vedere al guvernelor aşa şi trebuie să fie, pentru că astfel păstrează ele hăţurile în mână.

Această situaţie complicată este însă pe placul guvernelor. Cu cât durează mai mult căutarea unei soluţii la pachet, cu atât se estompează în rândul electoratului sentimentul că există o legătură între rezultatul europarlamentarelor şi numirea unui nou preşedinte al Comisiei. În cazul în care guvernele vor propune pe altcineva în locul lui Juncker, acuzaţia de minţire a electoratului se va auzi tot mai slab cu trecerea timpului. Poate că Merkel tocmai pe asta mizează fiindcă, deşi îl sprijină oficial pe luxemburghez, ea ştie că unii premieri nu îl vor accepta în ruptul capului. De aceea Merkel se mulţumeşte în prezent să-l tatoneze ba pe Cameron, pe care vrea neapărat să-l păstreze în interiorul UE, ba pe un Parlament european tot mai conştient de puterile sale, ba pe restul guvernelor din UE, mai în grup sau luate în parte.