1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Orfeu şi Dionis la Paris

Primul tur al alegerilor franceze se va derula sub impresia atentatului revendicat de ”Statul Islamic", comis joi în plin centrul Parisului, în plină stare de urgenţă. Ce efect va avea? Quo vadis Franţa? Şi de ce?

Frankreich Paris am Morgen nach Schießerei auf Champs-Elysées (picture-alliance/AP Photo/M. Euler)

Franţa şi bulevardul Champs Elysees după atentatul de joi seara

Punerea Franţei la pământ, în 1940, l-a devastat pe Mihail Sebastian. Scriitorul consemna, zdrobit, în jurnalul său, dezastrul politic al îngenuncherii Hexagonului de către militarii hitlerişti. Era, în fond, şi catastrofa Angliei aliate, ultima speranţă a Europei libere şi democrate. Era nu doar o imensă ruşine pentru civilizaţia apuseană. Era ceasul rău şi negru al Europei. Era tragedia lui Orfeu, o pogorâre a democraţiei liberale în infernul umbrelor, comandate de Hades.

Azi, Franţa e în bună parte ocupată nu de nazişti, ci de ea însăşi. Se pregăteşte de un scrutin funest, în care n-ar fi exclus ca primul său tur să revină populiştilor şi extremiştilor de stânga şi de dreapta conduşi de Jean-Luc Melenchon şi Marine Le Pen. Situaţi doar aparent antagonic, la cele două extreme antieuropene ale spectrului politic, cei doi au început să formeze în imaginarul terifiat al apărătorilor democraţiei un soi de unitate de coşmar.

O pereche funestă, amintind de cuplul Hades-Persefone. Dar ştirea, evident, nu e Frontul Naţional. Căci extrema dreaptă e coşmarul recurent al Franţei civilizate de vreo trei decenii încoace. Şi, cu osebire, de la scrutinul de balotaj al prezidenţialelor din 2002, când Jean-Marie Pen l-a bătut măr, în primul tur, pe premierul Lionel Jospin. De atunci încoace, Marine Le Pen a virat-o insistent spre centrul politic, încercând să se despartă de tatăl ei radical şi antisemit şi să afişeze ceea ce i-a lipsit lui mereu, în speţă oarecare moderaţie. O nimfă inofensivă, însă, ca Euridice, n-a fost şi nu va fi.   

Premieră politică franceză

Şi cu atât mai puţin va fi o democrată inocentă şi credibilă. Şi totuşi noutatea nu e ea. Ci mesajul pe care-l transmite subita popularitate a stalinistului Melenchon şi corolarul poziţiei sale în sondaje, cu tot cu eventualitatea accesului său în scrutinul de balotaj. 

Last but not least, ineditul absolut al situaţiei e furnizat de marginalizarea candidaţilor celor două partide, socialist şi gaullist, care au dominat copios, după cel de-al Doilea Război Mondial, scena politică franceză şi sistemul prezidenţial al Hexagonului.

Deşi datorată şi unor accidente, ca dosarul de corupţie discreditându-l pe candidatul dreptei conservatoare, Francois Fillon, insolita diminuare a formaţiunilor fără de care nu s-a produs, timp de o mică veşnicie, nicio mutare importantă pe eşichierul politic republican, e un indiciu ultrairitant.

Tradusă rapid, dezavuarea, de către largi segmente ale electoratuluI, a partidelor de centru stânga şi de centru dreapta, reprezintă un nou imbold dat populismului. Concomitent, înseamnă o nouă stigmatizare a centrului, constituie un nou cui la sicriul democraţiilor europene şi exprimă un ultim vot de blam, poate hotărâtor, la adresa construcţiilor şi instituţiilor europene.  

Declinul liberalismului francez şi cauzele lui  

S-au dat numeroase explicaţii pentru vădita degringoladă a vechii democraţii franceze. S-a pus degetul pe rana economiei, pe incapacitatea francezilor de a şi-o reforma şi de a-şi configura o industrie competitivă global. S-au ţintuit la stâlpul infamiei, nu fără temei, exporturile nemţeşti şi rivalitatea accentuată a Franţei faţă de o Germanie restructurată, mai independentă şi mai eficientă economic decât oricând de la război încoace şi, ca atare, deosebit de puternică.

Pe crucea de alături s-a răstignit debordanta birocraţie a Uniunii Europene, cu tot cortegiul ei de neajunsuri, precum şi deficitul ei democratic, care i-a determinat pe mulţi francezi să deteste Comunitatea, simbolurile şi instituţiile ei de la Bruxelles şi Strasbourg.

S-a mai dat vina pe islamism, terorism şi islamizarea Europei, ca şi pe reactiva dezbinare a unei societăţi franceze apucate de apoplexie identitară. Context în care atentatul de pe Champs Elysees, revendicat rapid de teroriştii Statului Islamic, va îngroşa în mod natural rândurile votanţilor Frontului Naţional, adăugându-le un grup compact de alegători cu tentaţii autoritare, anterior nehotărâţi.

S-a mai scos în evidenţă răspunderea Rusiei lui Putin, dimpreună cu masiva ei imixtiune financiară şi propagandistică de partea tuturor partidelor extremiste din Europa şi în contra structurilor euroatlantice. S-au incriminat, în fine, deconstrucţia valorilor europene, relativismul postmodern şi corectitudinea politică. Toate acestea ar fi devastat coeziunea unei societăţi despre care s-a afirmat că ar fi fost îndelung şi profund anemiată de laicism şi impregnată de sindicalism stângist, de marxism, comunism şi existenţialism pro-stalinist de tip sartreian.

De la Schelling şi Nietzsche, la Spengler şi miturile Greciei

Declin şi decadenţă, cum s-a repetat până la saţietate? Poate. Îmi pare însă că dezorientarea Hexagonului şi dezagregarea democraţiei franceze, dimpreună cu erodarea principalelor ei partide şi a aderenţei majorităţii la o societate deschisă, se datorează tuturor acestor factori, combinaţi. Şi nu vizează doar Franţa, ci obosita Europă cu marile ei carenţe de memorie, în ansamblul ei.

Concomitent, par a fi consecinţa unei gripări a modernizării. Angoasat de perspectiva unui proxim cataclism, teoreticianul literar Jürgen Ritte, care trăieşte de mult în Franţa, evoca recent, într-un interviu acordat postului naţional de radio german, un pamflet sugestiv intitulat ”Il faut que ca pete”. Potrivit scrierii istoricului francez Jaques Marseille, Franţa nu s-ar fi modernizat niciodată lin, fără bubuituri revoluţionare.

Bubuituri iraţionale, furioase, violente, romantice. Defulări dionisiace, le-aş spune, trimiţând la Schelling şi Nietzsche. Or, prietenul muzelor, Orfeu, era, ca democraţia liberală, un stâlp al armoniei apolinice, un contemplativ senin, lucid şi raţional, iar nu un descreierat dionisiac. În final l-a rupt furia menadelor, apucatele, exaltatele, fanaticele fane ale lui Dionis.