1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ordonanţa care limitează libertatea

Avocatul Poporului este chemat din nou să conteste la Curtea Constituţională o ordonanţă a Guvernului. Iată în continuare câteva argumente privind caracterul ei opus ideii de libertate.

Guvernul a dat recent o nouă ordonanţă cu caracter cel puţin suspect: aceea prin care un posesor al titlului academic de doctor poate renunţa la acest titlu. Am mai scris despre acest subiect, dar dezbaterea continuă, fireşte, contestatarii cerând încă o dată Avocatului Poporului să încerce o stopare a ordonanţei prin trimiterea ei la Curtea Constituţională. A fost iniţiată şi o petiţie publică prin care se cere retragerea ordonanţei şi care a fost semnată până în momentul redactării acestui text de 2316 persoane, români din ţară şi din străinătate (civitas.dogaru.net).

Petiţia se bucură de o redactare îngrijită şi conţine argumente foarte puternice prin care se arată că ordonanţa cu pricina este abuzivă, nejustificată şi contravine standardelor educaţiei. Se arată, de pildă, cu severă perspicacitate, că primul-ministru intenţionează prin această manevră legală ”să găsească o ieşire din situaţia în care s-a pus el însuşi, şi anume de a renunţa la titlul de doctor fără ca plagiatul să fie oficial recunoscut.” În consecinţă, se cere Avocatului Poporului să conteste ordonanţa la Curtea Constituţională şi Ministerului Educaţiei să dea curs procedurii prin care Universitatea din Bucureşti i-ar putea retrage oficial premierului titlul de doctor. Pe scurt, e o petiţie cât se poate de serioasă, care merită atenţia celor interesaţi.

Deţinătorul înaltei demnităţii a Avocatului Poporului este pus din nou la o mare încercare. Prin felul în care răspunde la aceste solicitări, el defineşte standardele şi întinderea competenţelor acestei instituţii. Dar nu e cazul să ne facem iluzii. Petiţia nu va fi, probabil, luată în considerare decât de formă, deoarece Avocatul Poporului nu este ceea ce pare, ci o piesă intimă din mecanismul puterii de stat. În clipa în care se va produce o abatere, cel aflat în fruntea instituţiei va fi schimbat. Cu prima ocazie, atribuţiile şi sensul acestei instituţii ar trebui redefinite.

Avocatul Poporului ar avea însă motive serioase să vadă în această lege o încălcare a drepturilor cetăţeanului. Dacă admitem că un titlul academic, cu toate consecinţele practice care derivă din el, este proprietatea celui care îl deţine, atunci posesorul poate dispune de el cum doreşte. Deţinătorul unui titlu de doctor ar putea renunţa la dreptul său de proprietate în virtutea libertăţii sale constituţionale. Cei care spun că acest lucru nu e posibil, afirmă de fapt că o persoană nu deţine o proprietate decât cu acordul mereu confirmat al unei comunităţi; şi că un proprietar ar avea nevoie de acordul vecinilor sau al unei autorităţi publice ca să-şi abandoneze proprietatea. În consecinţă, premierul Ponta ar putea să renunţe liniştit la titlul de doctor şi la toate beneficiile legate de acesta fără să aibă nevoie de o lege specială. S-a arătat, de pildă, că premierul a intrat în Barou fără concurs în virtutea titlului de doctor, ceea ce ar însemna că va trebui să renunţe şi la dreptul de a practica avocatura (v. Ion Ilie Iordăchescu, decanul Baroului Bucureşti, citat de România Liberă).

Singura problemă este să recunoaştem că un titlu academic este o formă de proprietate, care să fie tratată după regula generală a drepturilor de proprietate. Faptul că în Constituţie nu se spune nimic explicit nu este un impediment real. Nici despre proprietatea intelectuală, nu se spune nimic explicit, deşi noţiunea acoperă o categorie de drepturi distinctă de dreptul tradiţional de proprietate. Dar, admiţând că deţinătorul titlului de doctor nu poate renunţa la ”dreptul moral”, căci el este inalienabil, el poate prea bine să renunţe la ”dreptul patrimonial” care în cazul de faţă ar fi practica autorizată a avocaturii sau alte consecinţe de acest tip. E ca şi cum ai admite că un autor renunţă să mai fie plătit pentru publicarea lucrării sale.

Iată cum s-ar putea rezolva şi problema etică a plagiatului. Câtă vreme autorul unei teze fraudate nu poate renunţa la dreptul moral de proprietate asupra lucrării sale, Universitatea poate prea bine să denunţe lucrarea şi să o declare nulă chiar şi după ce autorul vizat a renunţat la dreptul său patrimonial. Dar chiar şi în cazul în care ar exista o lege ca aceea pe care o pregăteşte Guvernul, prin care cineva ar renunţa la titlul de doctor, o autoritate intelectuală anume investită ar putea să denunţe dreptul moral de proprietate, care rămâne legat indisociabil de autorul tezei. Iată de ce semnatarii petiţiei s-ar putea înşela cu privire la acest aspect. O lege (ordonanţă) nu ar putea, în nici un caz, să împiedice Universitatea să ia act de plagiat şi să anuleze valabilitatea titlului de doctor în dimensiunea sa intelectuală şi morală.

Asta nu înseamnă însă că ar trebui să acceptăm o lege ca aceea anunţată de Guvern. Dimpotrivă, dobândim astfel argumente mult mai puternice împotriva ei decât cele formulate de autorii petiţiei, care invocă faptul că e o normă destinată unui singur om. Dar acest lucru, chiar dacă e cunoscut din context, nu poate fi dovedit în dezbaterea constituţională, pe când caracterul abuziv este evident: o lege de renunţare la titlu limitează dreptul de proprietate prin însăşi caracterul ei de reglementare. Este o lege care restrânge, în esenţă, libertatea indivizilor prin faptul că le îngrădeşte autonomia.