1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Oportunism pe pâine

Decizia Monei Muscă de a ceda portofoliul culturii e remarcabilă în sine şi cu atât mai mult în contextul scenei politice româneşti dat fiind motivul pe care l-a invocat: imposibilitatea de a susţine un premier în care nu poate avea încredere devreme ce nu-şi respectă propriul angajament.

Un partid liberal în derivă: de la stânga la dreapta Gheorghe Flutur, ministrul agriculturii, premierul C.P.Tăriceanu şi consilierul prezidenţial Th.Stolojan

Un partid liberal în derivă: de la stânga la dreapta Gheorghe Flutur, ministrul agriculturii, premierul C.P.Tăriceanu şi consilierul prezidenţial Th.Stolojan

Credibilitatea e pâinea pe care o mănâncă democraţia, valuta ei forte, moneda ei de schimb. Când se epuizează una, e tare rău de cealaltă. Credibilitatea instituţiilor lui politice, a puterilor, a liderilor, reprezentanţilor şi judecătorilor lui e inima vie a statului de drept. Când moare credibilitatea unui premier, guvernul nu mai poate avea zile multe. Nici partidul care l-a dat pe acest premier.

Din acest unghi, gestul de autentică lealitate al Monei Muscă faţă de idealurile alianţei ajunse la putere în decembrie 2004 promite să fie salvator cel puţin pentru un viitor partid liberal. Intr-un târziu acest partid s-ar putea reface, după necesara prăbuşire a liderului său, un irevocabil demisionar penelist, al cărui nomen non est omen. Nu Tăriceanu, ci Slăbiceanu ar fi trebuit să se numească un lider care a slăbit atât de tare pilonul liberal sprijind speranţele de mai bine ale românilor, fie pentru a-şi satisface orgoliul personal, în speţă pofta de putere, fie din cine ştie ce alte motive.

Să nu fi ştiut el, atunci când şi-a dat demisia de la demisie că, voluntar sau involuntar îşi trădează mai mult decât propria reputaţie? Că, sub pretextul de a face faţă inundaţiilor ori de a lucra pentru reforma necesară integrării nu serveşte în realitate nici ţării, nici partidului său, nici UE şi cu atât mai puţin democraţiei în genere? Că se transformă în clientul intereselor unor grupuri de presiune deloc doritoare să vadă curăţată România de mafia nomenclaturisto-capitalistă zămislită de mariajul dintre pesedism, securism, delincvenţă de drept comun şi economia de piaţă? Că, orice i s-ar fi spus la Bruxelles, vechile naţiuni ale UE nu pot aprecia guverne slabe, lipsite de credibilitate şi lideri mirosind a oportunism?

Absenţa unui proces al comunismului a provocat în ţările esteuropene, inclusiv în cele care bat acum la poarta UE o cronică lipsă de legitimitate. Sursa ei a fost şi este oportunismul elitelor politice, trecute cu arme şi bagaje din totalitarism în democraturi numai bune să le satisfacă setea de putere şi bani. Dacă unele state excomuniste au reuşit între timp să-şi rezolve această problemă, România pare a face în acest domeniu câte un pas înainte şi alţi doi înapoi.

In registrul politic, să nu uităm, temeiul credibilităţii e alcătuit din competenţa unui lider, din congruenţa vorbelor şi acţiunilor lui şi din lipsa de fisură a moralităţii faptelor persoanei în care te poţi încrede, căreia îi poţi la rigoare acorda cecul în alb al încredinţării, prin vot, a destinului unei ţări. In ce mă priveşte, nu cred că o democraţie suportă prea mult machiavelism. Sunt convins că, deşi comparată adesea cu din cele mai vechi meserii, politica nu permite într-un stat de drept supravieţuierea pe termen lung a unor lideri compromişi prin demisia de la propria credibilitate.

Problema ei nu se pune doar la nivel românesc. Cât de importantă e credibilitatea ştie modernitatea graţie imperativului categoric propus cândva de „Fundamentarea metafizicii moravurilor”, din 1785, iar apoi de "Critica Raţiunii Practice", din 1788, norma etică de temelie a filosofiei kantiene. Imperativul categoric ne solicită să acţionăm astfel încât faptele noastre să fie bune în sine şi nu doar instrumentale, deci mijloace în vederea realizării unui scop. Imperativul categoric ne cere ca tot ce facem să se producă în baza unei maxime care să poată deveni o lege general-valabilă. Kant nu descoperise America, formulând acest principiu. In elaborarea preceptului esenţial al Sfintelor Scripturi (Lev,19,18) ni se cere imperativ să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, ceea ce, în termeni profani s-ar putea traduce cu faimosul ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. I-ar face oare plăcere lui Tăriceanu, ca UE să-şi revoce decizia irevocabilă de a primi România în Comunitate?

Absenţa ori ciuntirea credibilităţii e o carenţă politică mai gravă decât pare la prima vedere. Democratizarea societăţilor tiranizate încă, eliberarea globală, ca salutar răspuns neoconservator american la provocarea teroristă, nu se va putea realiza decât cu lideri apuseni de o rigoare şi consecvenţă churchilliană. Nu altfel se va realiza expansiunea libertăţii întru stingerea conflictelor îngheţate din vecinătatea României, propusă de Traian Băsescu. Dar cum să realizezi această expansiune fără reforma internă? Şi cum să transpui reforma cu lideri discreditaţi de joaca de-a alba-neagra cu demisia? Sau cu o alianţă, în care membrii unui partid guvernamental votează sistematic în domenii cheie ale reformei de partea blocajului ei practicat de opoziţie?

Revenind la credibilitatea clasei politice româneşti, Traian Băsescu a ţinut să şi-o apere pe a sa, admiţând că „marele pericol pentru actuala guvernare ar fi un compromis cu PSD-ul, care ar împiedica liberalizarea economiei şi îngrădirea corupţiei”. Perfect de acord. Într-o întâlnire neoficială cu presa străină din România, el a declarat că „va interveni dacă Alianţa D.A. se îndreaptă către un derapaj major, care duce spre criză”. Băsescu a mai susţinut că "s-a cerut partidelor să declanşeze procedurile pentru alegeri anticipate, după care s-a anulat totul printr-o decizie individuală a primului-ministru". Dacă nici această decizie n-a produs un derapaj major, nu mai înţeleg nimic. Dacă nici renunţarea la anticipate, atât de fierbinte aplaudată de fostul partid-stat dominând Curtea Constituţională nu validează politic decizia de a bloca reforma justiţiei şi deci, implicit, a luptei împotriva corupţiei, adoptată de judecătorii supremi desemnaţi de regimul Iliescu, atunci oare ce o mai fi un compromis cu PSD?

Jos pălăria aşadar faţă de Mona Muscă, a cărei demisie de onoare, prima de acest fel în istoria politichiei româneşti, departe de a fi o „bîzîială politică”, e semnul unei crize din care cu faţa curată şi o poziţie de lider promite să iasă până la urmă doar doamna de fier a liberalismului românesc. Rămâne de sperat ca Mona Muscă să-şi joace atuurile cu aceiaşi grijă cu care s-a ferit să mănânce şi ea oportunism pe mâine.

  • Data 29.07.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B330
  • Data 29.07.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B330