1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Opinie: CNCD, o instituţie care discriminează?

Două ONG-uri reprezentative pentru problematica minorităţilor au acuzat CNCD că abdică de la misiunea pentru care a fost înfiinţat, protejându-i pe înalţii demnitari ai statului.

default

Centrul de Resurse Juridice (CRJ) şi Romani Criss au acuzat instituţia specializată în combaterea discriminării că îl protejează pe preşedintele Traian Băsescu. Preşedintele declarase la Ljubljana în noiembrie 2010 că România a eşuat în integrarea romilor nomazi, printre altele şi pentru că “"foarte puţini vor să muncească" şi pentru că “mulţi dintre ei, în mod traditional, trăiesc din ce fură”.

CNCD a fost sesizat, dar Consiliul a evitat să se pronunţe, argumentând că faptele s-au petrecut în străinătate, în afara jurisdicţiei sale. Comparând însă cazul Băsescu cu alte cazuri, CRJ şi Romani Criss constată "o diferenţă grosolană de tratament". În consecinţă cele două ONG-uri acuză CNCD că îi protejează pe înalţii demnitari ai statului în detrimentul oamenilor de rând sau, cu alte cuvinte, că instituţia anti-discriminare discriminează la rândul ei.

Protestele celor două ONG-uri, care cer acum reformarea instituţiei şi depolitizarea ei, marchează un moment semnificativ. Se poate spune că este vorba de o ruptură foarte gravă, căci ONG-urile din domeniul drepturilor omului au fost nu doar cele mai bune aliate ale CNCD, dar chiar mediul din care s-au recrutat toţi membrii Consiliului. La originile sale, CNCD a fost de fapt un avanpost al ONG-urilor antidiscriminare, menite să combată „din interior” înclinaţiile unui stat bănuit de prea mult conservatorism. CNCD depindea la început numai de primul ministru şi nu dădea socoteală decât înaintea acestuia.

Evoluţia ambiguă a CNCD

CNCD a abuzat însă foarte repede de propria sa putere şi libertate. Un caz semnificativ este acela în care a dat câştig de cauză unui militant radical antireligios (profesorul de filozofie Emil Moise de la Buzău), cerând Ministerului Educaţiei să evacueze toate simbolurile creştine din şcolile publice. Dar nu atât opinia în sine a CNCD este aici relevantă, cât tertipul juridic prin care a adoptat decizia împotriva icoanelor din şcoli. A fost un abuz juridic evident, prin care CNCD, sărind peste o sentinţă judecătorească privitoare la un caz particular, reglementa o situaţie generală care anula implicit şi decizia instanţei. Un sofism juridic care a rămas nesancţionat, chiar dacă în cele din urmă Înalta Curte a dat câştig de cauză Ministerului Educaţiei.

De altfel şi opinia ca atare a CNCD a fost şubrezită, implicit, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în cazul crucifixului din şcolile italiene. Decizia CEDO în cazul Lautsi vs Italia a reprezentat o invalidare radicală a întregului angajament ideologic pe care l-a manifestat Consiliul antidiscriminare din România încă de la înfiinţarea sa în 2004.

După schimbarea modului de organizare şi după subordonarea sa faţă de Parlament, CNCD şi-a pierdut însă aplombul şi siguranţa de sine. Urmările au fost ambigue. Faptul că o instituţie menită să limiteze abuzurile împotriva celor slabi a devenit prea dependentă de puterea politică a fost, cu siguranţă, un lucru rău. Dar dimpotrivă, faptul că ambiţia CNCD de a institui un monopol ideologic în societate a fost stopată marchează o evoluţie pozitivă. Cercurile militante radicale s-au arătat dezamăgite în ambele situaţii, solicitând reformarea instituţiei din temelii.

În concluzie, din orice parte am privi, CNCD apare, astăzi, ca o instituţie cu totul problematică.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz