1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Opinie: Ce sunt ”știrile false”?

Pe fondul dezbaterilor globale recente, a fost inițiată în România o campanie menită să ducă la închiderea televiziunilor care difuzează ”știrile false”.

Nu putem prevedea ce turnură o să ia campania acesta împotriva ”știrilor false”. Dar ceea ce se întâmplă este îngrijorător, căci autorii acestor campanii, cu știință sau fără știintă, contribuie din plin la inhibarea presei libere. A cere CNA, de exemplu, să sancționeze posturile TV care difuzează ”știri false” este o exigență care ignoră total specificul presei. Presa nu este o tehnologie, o mașină care produce informații corecte sau false, ci o formă de conversație, de sociabilitate și deopotrivă un exercițiu de seducție sau de putere. Și prin urmare dacă minciunile se înmulțesc nemăsurat în presă, cauza nu se găsește în presă, ci în altă parte.

Știri false au fost de când lumea, ba uneori scriitori în devenire se exersau compunând fapte diverse spectaculoase sau emoționante. Era plină presa de știri false care păreau uneori mai adevărate decât realitatea pentru că prindeau esența, fiind scrise cu talent. Ba, mai mult, istoria cunoaște nenumărate situații în care presa partizană (sau ”patriotică”) răspândea zvonuri menite să slăbească moralul adversarilor. Trebuie să admitem însă că lucrurile s-au agravat. Astăzi asistăm la un veritabil război informațional. Societățile noastre se radicalizează, terenul neutru de valori și credințe comune se subțiază pe zi ce trece. Oameni aflați cândva de aceeași parte se regăsesc inamici politici și, de dragul de a salva aparențele, caută refugiu în cinema, muzică sau literatură, cu toate că și acolo faliile ideologice se conturează tot mai puternic. E suficient să ne uităm la premiile Nobel sau la cele din cinematografie. E grăitor iarăși să vezi un intelectual care juca nu demult rolul unui lider al generației sale, cum ”se scuză” astăzi în public pentru opiniile sale ”vechi” și cum toată lumea simulează că nu vede teribila inadecvare. De fapt în afara tăcerii nu mai există niciun refugiu.

Denunțarea tot mai activă a știrilor ”false” (pe facebook sau oriunde în altă parte) nu mai este astăzi doar o activitate ”sanitară” și indispensabilă, devenind parte dintr-un razboi ideologic, căci ”fals” înseamnă astăzi, pur și simplu, ”ostil” sau ”neconvenabil”. Într-adevăr, dacă examinăm oricare exemplu invocat în România sau în presa lumii, observăm că cei care denunță ”falsul” se află invariabil de partea cealaltă și că niciodată nu sunt corectate ”falsurile” din propria tabără. De ce? Pentru că falsitatea știrii nu se raportează la un adevăr factual verificabil, ci la opinii și credințe ideologice.

Indiscutabil, există știri false în sensul lor strict verificabil, dar ele funcționează în primul rând ca armă politică și denunțarea lor se realizează în același plan. Falsul factual în sine poate fi neglijat, dar încărcătura lui ideologică nu. De exemplu, așa numita știre despre genealogia fostului premier Dacian Cioloș ar fi fost cu câteva decenii în urmă completamente ignorată, măcar din bună creștere. Dar, dacă s-au depus eforturi atât de mari spre a o combate, a fost nu din pricina sensului propriu, evident neverosimil, ci a sensului său figurat. Printr-o sintagmă simplă popularizată în campanie se contura un profil ideologic menit să distrugă luni întregi de eforturi mediatice. Nu falsul factual conta, ci trimiterea la o posibilă genealogie politică (și nu biologică) cu toate conotațiile sale.

E un exemplu bun ca să vedem că falsitatea și adevărul se judecă de fapt după gradul de atașament la sistemul nostru de reprezentări. Dacă se poate dovedi că ”falsul” este o minciună cu atât mai bine, dar nu este indispensabil. Cei care aderă la un sistem de reprezentări politice și la o idee despre bine și rău nu au nevoie de nicio verificare pentru a accepta o imagine ca adevărată sau a o denunța ca fiind falsă și inadmisibilă. Prin urmare presa care emite sau care combate știri ”false” nu este decât reflexul acestei divizări dramatice a societății repliate pe poziții ideologice ostile și tot mai intolerante.

Cu aproximativ o lună în urmă a fost inițiată o campanie online în care se spune așa: ”Cerem CNA să facă anchete în cazul tuturor televiziunilor care prezintă știri false; iar dacă în urma anchetelor se confirmă distribuirea lor, să retragă licența de funcționare a acelor televiziuni!” Ce poate fi mai firesc? Nu dorim, oare, să fim corect informați? Nu detestăm cu toții minciuna? Dar dacă falsul și adevărul au ajuns doar funcții ale credințelor noastre, cum facem verificarea? Dacă ceea ce avem în comun este tot mai rarefiat, la ce să ne raportăm? Dacă democrația însăși nu mai are un sens univoc, ce valori invocăm?

Să mai luăm un exemplu: știrea potrivit căreia șefa DNA a plagiat în lucrarea ei de doctorat e falsă sau adevărată? Nu există exemplu mai bun de felul în care lumea s-a împărțit după atașamente politice, chiar înainte de examinarea faptelor. În ecuația de putere, faptele erau de ordin secundar, iar unii au spus-o pe șleau, evocând o perspectivă politică menită să le relativizeze. Și atunci ce ar putea face CNA sau oricare alt organism investit cu misiunea verificării adevărului? Să impună versiunea oficială? Dar nu este oare presa prin natura ei circumspectă la adevărul oficial? Și, dacă se va impune versiunea oficială ca regulă, nu vom asista la moartea totală a presei libere? Întrebarea e retorică.

Entuziasmul acesta în aparență benign pentru fact checking și denunțarea ”știrilor false” riscă să se transforme într-un instrument de cenzură. Minciuna care prosperă în presă nu poate fi în niciun caz combătută prin sancțiuni și mecanisme de supraveghere, ci pur simplu prin mai multă libertate. Întrebarea e ce ne dorim.