1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Opinie: Căderea lui Juncker în păcat

De ce murim? Se spune că din cauza păcatului originar. Căci şarpele a ademenit-o pe Eva, iar ea pe primul om. Dar oare ce l-a împins pe şarpe în păcat? Şi ce anume pe Jean Claude Juncker?

Adam, Eva şi şarpele în paradis, pictură din secolul al XVII-lea, din biserica localităţii Wismar

Adam, Eva şi şarpele în paradis, pictură din secolul al XVII-lea, din biserica localităţii Wismar

L-a împins acelaşi lucru, bănuiesc, care-l determină şi pe ministrul român de externe, Bogdan Aurescu, să se supraaprecieze, propunându-se mediator în conflictul sirian. La mijloc e setea nemăsurată de mărire. Şi o analiză uşor deficitară a realităţii.

Puţini observatori au înţeles ce anume e cu adevărat înspăimântător la antiamericanismul de specie filo-putinistă afişat recent, la Passau, în Germania, de şeful CE Juncker, într-o declaraţie mustind de autoînjosire prin împăciuitorism.

Potrivit dregătorului luxemburghez, SUA, da, culmea, chiar SUA cea condusă în prezent de nevolnicul, retractilul, împăciuitoristul, multilateralistul Obama, ar „dicta” Europei. Juncker crede prin urmare că Europa ar trebui, pe de o parte, să se emancipeze, ieşind de sub tutela „dictatului” american. Pe de alta, i s-ar cere să trateze Moscova, cu mult „respect”.

Pardon? Dar i se cuvine oare Rusiei lui Putin respectul solicitat? Să fim iertaţi. Imperialista, agresiva, belicoasa şi tiranica, expansionista Rusie, statul mafiot şi KGB-ist care susţine extremismele de peste tot, nu are, în realitate, dreptul decât la un cuantum de respect tinzând spre zero.

Geopolitica împărtăşeşte oroarea de vid a naturii. Rusia (şi teroriştii islamişti) nu fac decât să umple golul spaţiilor evacuate, în lumea globalizată, de americani. După ce varii ţări, regiuni şi zone au fost destructurate de secole de împilare, deznaţionalizare şi teroare, alianţe conduse de americani au încercat să le repună pe picioare, dar s-au lăsat păgubaşe prematur. Le-au putut cotropi deci lesne duşmanii lumii libere, umplându-le cu antiamericanism, anticapitalism, antisemitism şi antidemocraţie.

Extrem de important de înţeles este că toate acestea sunt ţeluri şi obsesii de extracţie totalitară împărtăşite deopotrivă de teroriştii islamişti şi de ideologii putinişti. Deşi constituie, formal, doctrine diferite, islamofascismul teroriştilor şi putinismul se aseamănă ideologic prin dezgustul lor imanent faţă de libertate (al cărei simbol universal este America) şi faţă de construcţiile politice şi instituţionale ale civilizaţiei apusene. Or, antidemocraţii nu se pot lăuda cu vreo construcţie proprie. Regimurile lor nu pot supravieţui decât doar într-un fel. Prin perpetuă expansiune şi agresiune.

A semăna groaza în lume nu e un exerciţiu gratuit pentru un Putin. E maniera în care un tiran lipsit de legitimitatea dată de ctitorii, conferindu-i o carte de vizită credibilă, înţelege să abată atenţia de la problemele reale ale ţării sale, spre a-şi procura simpatie şi a suscita sprijin popular prin ricoşeul producţiei de duşmani artificiali.

Are deci dreptate Ioan Stanomir să afirme că „implicarea militară a Rusiei în Siria nu este o simplă aventură circumstanţială”. Potrivit lui, ar fi vorba de manifestarea unei vocaţii „agresive de care depinde însăşi supravieţuirea regimului Putin şi (a) statului rus (pe care Stanomir, nu fără temei, îl compară, în materie de revizionism, cu regimul nazist). "Expansionismul, belicozitatea sunt elementele fără de care autocraţia ţaristă şi ordinea sovietică nu ar fi durat...”, mai susţine el, textual.

Or, ele nu sunt doar expresia unei vocaţii, ci, simultan, şi obiectivul şi metoda. Ca şi predecesorii săi de la Kremlin, ca şi teroriştii pe care pretinde a-i combate, Putin nu poate gândi decât în termenii caduci ai forţei brute şi nu poate defini puterea decât imperial. Ceea ce-l ajută, până la un punct, să şi-o consolideze şi s-o extindă. Prin urmare nu poate acţiona altfel, decât invadând şi oropsind. Unde nu-s conflicte, se inventează, ca în Ucraina, unde nu se persecută se trece la prigoană cruntă, unde se spune adevărul, se declanşează intimidarea şi războiul informaţional.

Nu ştie Juncker cum îşi procură şi îşi asigură Putin puterea? N-a studiat luxemburghezul lecţiile scandaloaselor eşecuri istorice suferite în faţa unor tirani ca Hitler de lideri împăciuitorişti ca Daladier? Nu ştie el că Europa n-a avut vreodată o armată demnă de acest nume? Că Bătrânul Continent nu i-ar fi rezistat o secundă lui Stalin şi succesorilor săi de la Kremlin în lipsa alianţei nordatlantice, deci fără americani? Nu ştie ce panică declanşează declaraţia lui în acea parte a Uniunii sale devastată de o jumătate de secol de comunism şi de rusificare? E oare Juncker exaltat? Dement? Adolescent sub droguri?

Nimic din toate acestea. Bilingvul Jean Claude Juncker e un om politic sobru şi sagace. E, vai, laureat al prestigiosului premiu german Carol cel Mare, decernat pentru mari merite în integrarea europeană. Şi nu e un extremist convertit, ci un conservator de dată veche, perfect conştient că nu se află la butoane şi n-are şanse de a rămâne la ele decât prin mila şi înţelegerea mai marilor Germaniei. Analiza lui poate fi seacă, dar nu lipsită de luciditate.

Or, tocmai acest aspect e alarmant la culme, în contextual siderantei lui ieşiri. Căci plecăciunea iresponsabilă în faţa dictatorului nu este căciulirea unui populist profesionist subvenţionat de la Kremlin. Ci rezultatul concluziei analizei sale, din care pare să reiasă că, pe plan european, afişarea fără a jenă a antiamericanismului a devenit cum nu se poate mai profitabilă politic. Căci după ce a cucerit extremele şi populismul, antiamericanismul, cel promovat stăruitor de propaganda rusă, pare a fi devenit frecventabil şi pentru elita berlineză, ajungând să marcheze centrul spectrului politic germanofon.

În mod vădit, Juncker crede că indispoziţia multor europeni faţă de americani, ce merge întotdeauna mână în mână cu lehamitea faţă de democraţia liberală clasică, se anunţă determinantă pentru viitorul Germaniei şi deci şi-al Europei. Căci, după cum s-a întrevăzut din antiatlantismul virulent, alimentat de afacerea Ed Snowdon, Germania este o putere ce a început să se considere rivală, mai degrabă decât aliată a Americii.

Dar e corectă analiza lui? Rămâne de văzut. N-ar fi exclus ca Juncker să fi alunecat în capcana şarpelui. Pe care, în Grădina Eden, l-a pierdut nu doar concupiscenţa iscată târâtorului de Eva, ci şi o vanitate excesivă, care se împacă bine cu o sete nemăsurată de putere. Filorusismului şi orgiei de antiamericanism iscate în Europa de spionajul NSA şi debandadei generate de excesul tentaţiei de a se etala o debordantă bunătate faţă de un val migraţionist fără egal (de neimaginat fără politica Moscovei faţă de Siria în Consiliul de Securitate ONU) le-a urmat, fatal, trezirea. Trezirea la realităţi amare. Nu mai puţin amare decât izgonirea omului din paradis.