1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Opinie: Când cinismul devine asasin

Vărsările de sânge din Turcia sunt departe de a-i viza doar pe turci ori pe kurzi. Ele privesc ţările NATO şi, nu în ultimul rând România, fiind de o importanţă capitală şi pentru aliaţi şi pentru Orientul Mijlociu.

Nu e nou defel modelul aplicat de oamenii preşedintelui Erdogan în Turcia. Unde, la finele săptămânii, zeci de participanţi la o demonstraţie pentru pace derulată în prezenţa multor membri ai opoziţiei kurde, şi-au găsit sfârşitul în deflagraţiile unor atentatori sinucigaşi.

Făptaşii ar fi fost totuşi „kurzi”, dacă nu „terorişti ai statului islamic”, a afirmat instantaneu, după explozii, înainte de orice investigaţii, premierul islamist al Turciei, Davutoglu, cel susţinut de preşedintele, islamist şi el, al ţării, Recep Tayyip Erdogan.

Pe acest prototip de explicaţie se bazează toate conspiraţionismele care constituie hrana şi producţia zilnică a mişcărilor teroriste, extremiste şi totalitare. De pildă „teoria” care, după mega-atentatele asupra turnurilor gemene de la New York a pretins (unii, încă nespitalizaţi, continuă să susţină aberaţia, utilă doar propagandei antiamericane şi antioccidentale) că actele teroriste ale al Quaidei de la nine/eleven ar fi fost comise, chipurile, de CIA. Sau poate de Mossad, de FBI şi NSA.

Nu e clar dacă seriviciile secrete turceşti au aranjat ele însele cele două deflagraţii de sâmbătă, de la Ankara. Sigur e, în schimb, că sunt utile, politic, regimului de la Ankara şi partidului islamist al preşedintelui şi al premierului, AKP. Care, înaintea apropiatelor alegeri, susţin in corpore că li s-ar cuveni controlul politic absolut asupra ţării, pentru ca să se poată restabili ordinea şi liniştea în Turcia.

La fel de sigur e că este vorba de al treilea atentat terorist similar, care are loc în năpăstuita ţară a lui Erdogan, în ultimele luni. Primul a avut loc în iunie, la Dyarbakir, capitala regiunii kurde, şi s-a soldat cu două victime. Al doilea, net mai sângeros, s-a produs în iulie, la Suruc, un oraş de frontieră cu Siria, unde au fost ucişi 33 de militanţi kurzi. De acest masacru regimul Erdogan a profitat din plin. În urma lui mai marii de la Ankara au pretextat nevoia, în fapt inexistentă, a denunţării armistiţiului cu separatiştii kurzi şi a deschiderii unei serii de bombardamente asupra poziţiilor celor din PKK, în ciuda implicării active a kurzilor în combaterea teroriştilor statului islamic.

Nu pare, deci, întâmplător defel, că seria acestor atentate turceşti, cărora le cad victimă în special kurzii, a debutat în urma succesului electoral al Partidului Democratic al Popoarelor. Formaţiunea-umbrelă, pro-kurdă, le răpise islamiştilor de la Ankara majoritatea absolută în parlament, făcând necesară organizarea de alegeri anticipate. Care urmează să se desfăşoare la 1 noiembrie.

Dar chiar dacă autorităţile de la Ankara nu sunt implicate direct în toate aceste asasinate, ele poartă răspunderea politică, morală şi tehnic-administrativă pentru securitatea Turciei şi a turcilor. Concomitent, ele au fost cele care, ani la rând, au cooperat activ cu teroriştii statului islamic, consideraţi utili în promovcarea islamismului sunit în Siria şi debarcarea preşedintelui sirian Assad. Încât modul lor de a acţiona are toate motivele să-i alarmeze în cel mai înalt grad pe cunoscătorii istoriei însângerate de totalitarism a secolului XX. La începutul căruia modelul în cauză s-a văzut patentat şi aplicat la scară mare de Lenin, înainte să fie preluat şi perfecţionat de Stalin şi de Hitler.

Conform experţilor, cei trei au început prin a-şi identifica şi izola potenţialul duşman politic. De pildă pe marinarii din Kronstadt. Ori pe adepţii rivalului lui Stalin, Kirov. Or, sub Hitler, pe şeful S.A. Röhm şi oamenii trupelor sale de asalt. Apoi dezlănţui teroarea împotriva prezumtivului vrăjmaş şi îl prefaci în victimă. Transformi victima terorii, prin sugestii, mit, minciună, conspiraţionism, pe scurt, prin propagandă, în ucigaş. Apoi treci la represiunea colectivă a pretinşilor „ucigaşi”. În fine, pe cei puţini rămaşi în viaţă, după masacru, îi acuzi de terorism şi de a fi pus la cale ei înşişi masacrul împotriva propriilor lor oameni, ca să atingă presupuse ţeluri propagandistice, punând regimul, puterea de stat, în mari dificultăţi. Tirania justifică astfel un nou val, final, de represiuni, care sfârşeşte prin a sfărâma grumazul „inamicilor poporului”. Cinismul însuşi devine principalul asasin.

A ajuns, mai nou, acest sistem de provenienţă leninisto-stalinisto-hilteristă, să fie reeditat şi larg utilizat nu doar de către Rusia lui Putin, ci şi înTurcia? N-ar fi exclus, dacă se ţine cont de traiectoria tot mai putinistă şi pronunţat anti-democratică a lui Erdogan. Care nu s-a mulţumit cu o islamizare din ce în ce mai accentuată a ţării sale, ci, acuzat nu foarte incredibil de corupţie, a procedat şi la punerea pe butuci a statului de drept, prin cenzurarea şi reprimarea la sânge a presei libere, ca şi prin suprimarea oricărei independenţe a magistraturii, a poliţiei şi justiţiei turceşti.

Pe unii români, mai lenţi în analiza fenomenului politic, gândul prieteniei la toartă dintre Recep Tayyip Erdogan şi Victor Viorel Ponta, ca şi maniera ultraamicală în care premierul român s-a afişat în trecutul apropiat cu preşedinţii Turciei şi Rusiei s-ar putea să nu-i mai lase rece. Ar fi moral firesc să înceapă să-i deranjeze grav. Frisoanele criticilor premierului român ar fi cum nu se poate mai justificate. Căci după sângele vărsat în valuri în Turcia, în ultimul weekend, ar fi natural ca preşedintele acestei ţări să-şi piardă, complet, nu doar legitimitatea, ci şi orice şansă de a mai trece vreodată drept un om politic responsabil.

O reputaţie de monstru şi de măcelar s-ar putea să i se lipească, în schimb, de imagine, ca marca de scrisoare. Metamorfoza lui Erdogan nu poate rămâne fără efecte pernicioase asupra renumelui prietenilor săi politici şi al partidelor lor gen PSD, cu mari probleme de adecvare la democraţia liberală. A-l mai curta pe Erdogan în astfel de condiţii, cum o mai fac şi unii lideri apuseni, înseamnă să-i devii complice.

Dar toate acestea nu descriu întreaga nenorocire. Partea leului din tragedie rezidă în faptul că, într-un moment în care lumea liberă ar avea nevoie imperioasă de un partener de încredere la graniţa cu Siria, Turcia nu mai poate fi luată în serios ca aliat şi ţară NATO. Nu doar fiindcă apartenenţa la alianţa nordatlantică nu se poate disocia de respectul faţă de valorile comune statelor de drept, democraţiilor liberale şi societăţilor deschise. Ci şi fiindcă a devenit o ţară propulsată în instabilitate şi haos de regimul Erdogan.