Opţiunile Turciei sunt limitate

Venirea la putere a guvernului AKP, în anul 2002, a impus o schimbare remarcabilă a politicii externe a Turciei. În miezul noii orientări s-a aflat conceptul "adâncimii strategice", în care Turcia joacă rol de "ţară centrală", după cum a explicat ministrul de Externe de la Ankara, Ahmet Davutoglu. Ţară centrală, a cărei identitate şi apartenenţă nu mai este eminamente vestică, dată fiind poziţia ei geografică între Europa şi lumea islamică şi având în vedere moştenirea sa religios-culturală diversificată.

În practică, aceasta înseamnă o diversificare a politicii externe turceşti, care nu mai este ancorată doar în vest prin apartenenţa Turciei la NATO şi prin statutul ţării de candidat la UE, ci se adresează mai insistent ţărilor musulmane, împreună cu care se caută soluţii la conflictele regionale şi împreună cu care se participă la misiuni internaţionale de mediere.

Această deschidere a politicii externe a însemnat fără doar şi poate o ruptură cu tradiţia kemalistă, fixată aproape exclusiv pe alianţa cu occidentul. Noua politică externă multidimensională, ce urmăreşte cooperare maximă şi "probleme zero" cu toate statele vecine, a contribuit, în acelaşi timp, la întărirea poziţiei regionale a ţării, din perspectivă economică şi politică.

Totuşi, transformările revoluţionare provocate de "primăvara arabă" au arătat limitele influenţei pe care o exercită noua putere regională Turcia. Mai ales războiul civil din Siria a scos la iveală slăbiciunile politicii externe turceşti. În context, un rol important a revenit atât graniţei comune cu Siria, lungă de 900 de kilometri, cât şi dependenţei Turciei de Siria, în calitate de ţară de tranzit spre lumea arabă.

Cu mult mai important a fost însă rolul Siriei de "inimă a noii politici externe turceşti", fiindcă relaţiile dintre Ankara şi Damasc au fost plasate pe o nouă bază strategică şi de parteneriat înaintea izbucnirii războiului civil din Siria.

O dată cu izbucnirea violenţelor în Siria a devenit clar că noua politică externă a Turciei nu poate face faţă realităţilor din Siria. Situaţia Turciei este complicată suplimentar de faptul că nu dispune de instrumentele şi resursele necesare pentru a influenţa decisiv evenimentele din Siria sau pentru a elibera Siria din situaţia de remiză în care se află, între regimul Assad şi inamicii săi.

Acum, chiar dacă Turcia sprijină, de la eşuarea definitivă a eforturilor sale de mediere, opoziţia din Siria, guvernul Erdogan nu a reuşit să impună instituirea unei zone de interdicţie a zborurilor în nordul Siriei recunoscută internaţional, şi nici nu a reuşit să unifice diversele organizaţii ale opoziţiei siriene, în aşa fel încât să existe o alternativă la regimul Assad.

Între timp, diplomaţii şi strategii turci s-au văzut siliţi să realizeze că o eventuală intervenţie militară internaţională în Siria a devenit nerealistă, în ciuda faptului că războiul civil s-a soldat deja cu mai bine de 80.000 de morţi. În plus, a devenit evident în ultima vreme că sfârşitul regimului Assad nu ar însemna automat sfârşitul războiului civil, fiindcă realităţile din societatea siriană sunt deosebit de complexe. În afară de asta, guvernul Erdogan nu vrea nicicum să se lase atras într-o constelaţie ostilă Iranului.

Dat fiind că influenţa Turciei este limitată, ar fi bine ca guvernul Erdogan să manifeste în continuare reţinere faţă de conflictul din Siria şi mai ales să renunţe la acţiuni unilaterale ca urmare a devastatoarelor atentate de la Reyhanli. Turcia nu poate prelua sarcini importante în Siria decât dacă dispune de un mandat din partea comunităţii internaţionale, şi în cooperare cu aliaţii săi occidentali şi arabi. Numai aşa ar putea acţiona pentru prevenirea extinderii conflictului din Siria în întreg Orientul Mijlociu.