1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Omul, doar un algoritm?

Cazul Snowden a avut mai multe efecte colaterale. Între acestea, conştientizarea pericolelor la care se expun utilizatorii care încredinţează prea multe date personale internetului.

Statisticianul Andrew Pole elaborează algoritmi de analiză a clientelei concernului Target, specializat în comerţul cu amănuntul. Departamentul de marketing l-a provocat pe specialist, punîndu-i următoarea întrebare: este posibil să se identifice, via internet, dacă o clientă este sau nu gravidă, chiar dacă ea nu doreşte ca acest lucru să se afle?

Pole a analizat preferinţele comerciale şi obiceiurile unui contingent de cliente şi, din datele obţinute, a elaborat un algoritm. prin care publicitatea pentru scutece, alimente pentru bebeluşi, etc putea fi adresată clientelei feminine, mamelor în special.

La scurtă vreme după această operaţiune, la una din filialele firmei se prezintă tatăl unei adolescente, scandalizat că fiica sa este asaltată de publicitatea destinată viitoarelor mămici. Şefa filialei s-a scuzat, stupefiată. Cîteva zile mai tîrziu, acelaşi tată se prezintă din nou, cerîndu-şi el de astă dată scuze. Fiica sa era realmente însărcinată, ceea ce algoritmul a identificat mai înainte ca familia să fie înştiinţată.

Episodul este relatat de Eduard Kaeser, într-un eseu publicat recent în NEUE ZÜRCHER ZEITUNG, în paginile de foileton. Autorul dezvăluie cîteva din capcanele pe care internetul le întinde utilizatorilor.

Metadatele slujesc nu doar serviciilor secrete, ci constituie fundamentul unei monitorizări tot mai extinse a eului public şi intim al utilizatorului.

Publicarea în cuprinsul prestigiosului ziar elveţian a amplului eseu semnat de Eduard Kaeser, între altele şi autorul unei cărţi despre multiculturalism şi civilitate, este simptomatic pentru spaţiul de reflecţie creat în mass-media, după ce unda de şoc declanşată de dosarul Snowden şi de orwelliana supraveghere de către NSA a cetăţenilor americani, ai celora din ţările duşmane şi prietene şi-a mai pierdut din intensitate.

Ce au în comun NSA şi industria bunurilor de consum se întreabă autorul eseului. Răspunsul este cît se poate de simplu: ambele au interes să identifice habitudinile şi preferinţele utilizatorilor, obişnuinţele nefiind, cum prea bine se ştie, decît a doua natură a omului.

Deja în 2008 se vorbea în media de specialitate despre „moartea teoriilor” socio-psihologice care ar putea desluşi secretele individului uman. Big Data şi matematica aplicată înlocuiesc în frumoasa lume nouă orice alt instrument teoretic de cunoaştere, decreta Chris Anderson, unul din corifeii noilor metode de investigare a „profilului” utilizatorilor: dacă avem suficiente date, ele vorbesc de la sine.

Foamea de date a serviciilor secrete este prin urmare nu doar gratuită, conform zicalei pofta vine mîncînd, ci ea slujeşte unor scopuri precise.

Faptul că miraculoşii algoritmi duc la o cunoaştere tot mai exactă a individului supravegheat îi ispiteşte deja de mai multă vreme pe apologeţii inteligenţei artificiale să încerce să delege computerului competenţe morale. Ceea ce s-ar putea întîmpla în cele din urmă, dacă utilizatorii vor continua să încredinţeze maşinii tot mai multe cunoştiinţe, pentru a o face să lucreze ea tot mai mult pentru ei sau în locul lor.

Preţul acestui troc este însă unul dintre cele mai scumpe: pierderea , temporar parţială, a libertăţii şi dispariţia sferei vieţii private. Conştientizarea acestor riscuri este însă un proces mult mai dificil decît ar părea la prima vedere, din simplul motiv că utilizatorii internetului nu se pot decît cu greu sustrage tentaţiei de a se exhiba permanent prin reţelele sociale, furnizînd astfel de bună voie şi nesiliţi de nimeni datele pe care algoritmii le pîndesc nerăbdători, spre a le prelucra.

Individul însuşi este transformat într-un algoritm, care le permite giganţilor reţelei să-l citească. Această „transparentizare” îl face extrem de vulnerabil şi este de rău augur.

În 2005 deja, Serghei Bryn, unul din creatorii Google, cocheta cu ideea unei versiuni miniaturizate a maşinii de căutare care ar putea fi implantată direct în creier şi graţie căreia în orice moment ar putea fi accesată o gigantică bancă de date, inclusiv genetice şi neuronale. Cine este proprietarul acestei bănci? Răspunsul nu poate fi decît unul metaforic: transformat într-un simplu algoritm, individul uman riscă să fie devorat de propria sa invenţie.