1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Occidentul şi criza democraţiei

Crăciunul şi anul nou sunt, prin tradiţie, ocazii bune de meditaţie, bilanţ şi prefigurare a viitorului. În 2012 s-au înregistrat grave reculuri ale democraţiei în România şi nu doar. Ce ne aşteaptă de acum încolo?

default

Din unghiul ultimelor 12 luni, viitorul nu mi se pare prilej de exuberanţă. Recapitulând evenimentele politice ale anului 2012, şi îndeosebi răsturnările electorale, cu succesele stângii în Franţa şi în SUA, a USL în România şi a islamiştilor în ţările cuprinse, în 2011, de febra revoluţiilor arabe, nu văd ce anume ar putea alimenta optimismul.

Extrem de îngrijorătoare par, în special, pe lângă continuarea masacrului sirian, gravele reculuri democratice aşa cum s-au oglindit ele în evenimentele din România şi Egipt, ţări de interes strategic pentru alianţele occidentale din care au făcut sau mai fac parte. În ambele ţări principiile statului de drept, cu tot cu presă şi justiţii independente, aflate la adăpost de ingerinţe politice, au suferit un eşec serios.

În România, din pricina loviturii de stat din vara acestui an. În Egipt, din cauza capacităţii forţelor islamiste de a impune o constituţie fundamentalistă care va pune probabil pe butuci statul de drept şi democraţia.

Un cititor din SUA mi-a replicat recent la un articol pe care l-am semnat pe acest subiect, reliefând că „Egiptul trece azi prin ceea ce a trecut Iranul in 1978-1979: O pătură subţire de 'telectuali pro-occidentali s-a sinucis cu abnegaţie, răsturnând regimul autoritar al şahului. Care regim (asemeni celui al lui Mubarak) avea, desigur, nenumărate defecte şi lipsuri, dar era fără nici o îndoială de preferat islamismului feroce.

Corespondentul nostru îmi mai scrie: “Atât şahul cât şi Mubarak erau nişte tirani, dacă e să-i judecăm după canoanele democraţiei vestice. Însă ambele dictaturi au apărat în mod consecvent şi îndârjit firavele vârfuri civilizate ale societăţilor lor. Le-au apărat cum au putut de furia turbată a propriilor popoare scufundate într-un ev mediu întunecat. În plus, ambele regimuri au fost mereu pro-occidentale si au făcut eforturi sincere de luminare şi ridicare a propriilor popoare”.

Interesant, mai subliniază cititorul nostru, “e faptul că atât în Egipt cât şi în Iran revolta împotriva tiranului civilizator a fost începută tocmai de cei pe care acesta se străduia sa-i protejeze. De fiecare dată bărboşii isterici si furibunzi apar pe scenă ceva mai târziu doar pentru a confisca cu graţie (şi aproape fără efort) "revoluţia". În ambele cazuri Occidentul a aplaudat cu o bucurie senilă instaurarea răului cel mare, lichidarea necruţătoare a propriilor aliaţi şi instaurarea tiraniei întunecate şi brutale a mulahilor cu creieraşii cât nuca...”

Nu pot decât să fiu, în esenţă, de acord cu majoritatea acestor observaţii. Inclusiv cu uimirea, materializată în întrebarea: „oare e atât de greu să înveţi din lecţiile trecutului?!”

E, în mod evident, destul de greu. Mă despart de interlocutorul meu între altele în aprecierea caracterului, în opinia mea sinistru, al oricărei dictaturi, oricât de “luminate”. Mă mai despart radical de el şi în evaluarea gradului de inteligenţă al forţelor care au profitat de aşa-zisa “primăvară arabă”, confiscând revoluţia şi speranţele de libertate şi democraţie spre a le converti într-o fioros de glacială iarnă islamistă.

E vădit că aceste forţe s-au pregătit îndelung şi n-au ratat accesul la cârmă odată ce li s-a oferit ocazia. Frăţiile musulmane şi alte grupări islamiste radicale au fost de altfel singurele formaţiuni dispunând de o organizare demnă de a fi luată în seamă.

Şi în această privinţă occidentul a dormit în post, omiţând să ia în serios pericolele şi să lucreze în vederea creării unor structuri apte să preia puterea după prăbuşirea tiraniilor „luminate” de la Cairo şi Tunis, ori a dictaturii pompieristice a lui Gaddafi, în Libia.

Erori grave s-au comis şi în abordarea problemelor româneşti. Prea puţini analişti apuseni au prevăzut evenimentele din cursul verii, prea puţini politicieni occidentali au recunoscut din vreme riscurile planând asupra democraţiei dâmboviţene.

A revenit Comisiei de la Veneţia trista sarcină să constate, tardiv, după alegerile din decembrie 2012, comiterea în serie a unor grave încălcări constituţionale, care ar fi fost, în fapt, previzibile. În context, occidentalii ar fi trebuit să se alarmeze şi să treacă la fapte din vremea guvernului Tăriceanu care, după aderarea la UE, şi-a trădat promisiunile electorale, punând capăt reformelor.

Din păcate nici NATO nici UE nu dispun nici de voinţa suficientă şi nici de mecanismele necesare depistării din vreme şi rectificării unor derapaje anti-democratice de felul celor care au avut loc în Ungaria şi România.

La acest capitol, ambele alianţe, care nu sunt doar coaliţii strategice, economice şi militare, ci şi, esenţialmente, comunităţi de valori, tatonează şi nu şi-au găsit încă formula optimă de a replica antidemocraţilor. Ambele alianţe au carenţe şi restanţe dureroase care le-ar putea afecta serios credibilitatea şi integritatea. N-ar fi exclus să le distrugă în cazul în care nu le vor elimina rapid. Dar e greu de crezut că vor putea veni de hac în 2013 unei crize care, departe de a fi doar una economică, a devenit de mult, pentru a parafraza titlul unei cărţi semnate de Ralf Dahrendorf, şi una a democraţiei.