1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Obscenitatea școlii recente

La un concurs școlar, elevii au fost stimulați să joace rolul persecutorului și să imagineze discursul urii de clasă. Prostie întâmplătoare sau viciu post-modern?

Toată lumea dezaprobă subiectul dat la Olimpiada de Limba și Literatura Română din județul Prahova și în alte două județe. Inspectoratele școlare se delimitează, ministrul Educației ”a cerut explicații în scris”, presa a condamnat la unison, cel puțin prin punerea în pagină. Și au dreptate cu toții, fără îndoială, dar nu e destul să constați. Trebuie să spui și de ce au greșit profesorii în cauză. Cu atât mai mult cu cât toată lumea are sentimentul că nu e doar un accident pedagogic nefericit, ci o formă de degradare  a spiritului public, așa cum reiese și din comentariul rapid al profesorului care a semnalat oroarea: ”Înţeleg că DNA Ploieşti are foarte mult de lucru (îşi face de lucru), dar a transfera denunţul în curriculumul şcolar, fie şi în forma asta, a subiectelor de olimpiadă, întrece limitele bunului simţ. Dar spune foarte mult despre lumea de azi, a denunţului. Olimpiadele denunţului” (Dan Gulea citat de mediafax).

La Olimpiada de la Ploiești, faza județeană, concurenților li s-a cerut, printre altele, să-și imagineze că ar fi un agent al statului comunist din anii premergători colectivizării, care redactează un raport oficial împotriva lui Ilie Moromete, denunțându-l pe acesta ca ”un element dușmănos”. Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului a dat din colț în colț: „Subiectul a fost dat, problema e dacă e conform cu programa şcolară”(mediafax).

Tocmai că nu asta e problema. Deși e clar că elevii nu aveau de unde să știe cum se formula pe atunci un ”referat”, căci nu vor fi avut timp să studieze problema în arhivele CNSAS. Exista un limbaj al epocii cu elemente distinctive care țineau de ideologia și de practica stalinismului și prin urmare a redacta un denunț în maniera epocii se poate reduce la o problemă tehnică de vocabular. Dar intuim cu toții că nu lipsa de conformitate cu programa a oripilat, ci totul altceva.

Dacă am încerca să găsim o scuză celor care au imaginat subiectul, am observa că a fost, probabil, formulat de cineva trecut prin lecțiile recente despre comunism, probabil un profesor tânăr care a dorit să pună în evidență conflictul politic din volumul al II-lea al Moromeților. Doar niște profesori pentru care comunismul este ”istorie” ar putea propune elevilor un exercițiu de acest fel fără să bănuiască oroarea din miezul său intim.

Și dacă ipoteza noastră se confirmă, ea ne arată încă o dată că oroarea trecutului este incomunicabilă. Câtă dreptate avea Charles Peguy când relata vizita unui tânăr care se instruia despre un episod (Afacerea Dreyfus) desfășurat cu numai un deceniu în urmă: ”Era atât de docil. Stătea cuminte cu șapca în mână și m-asculta. Îmi sorbea cuvintele. Se informa. (…) Niciodată nu am înțeles așa de bine ca atunci (…) ce înseamnă istoria și ce prăspastie de netrecut se deschide între evenimentul real și evenimentul istoric; incompatibilitatea totală, absolută, absența, literalmente a unei măsuri comune” (citat de Alain Finkielkraut în Memoria zadarnică). Subiectul de la Olimpiadă pare să exprime la rândul său neînțelegerea inevitabilă care se ivește odată cu trecerea timpului.

Dar asta încă nu explică totul. De ce nu li s-a cerut elevilor să-și imagineze, de pildă, că sunt Ilie Moromete și să vorbească în numele lui? În orice caz identificarea cerută cu agentul denunțător al statului comunist a oripilat. Iată ce trebuie să explicăm: de ce e neconvenabil ca elevii să reproducă discursul urii de clasă și al denunțului. Rareori se ivește un prilej atât de bun pentru a înțelege mai bine ce a vrut să spună Platon atunci când argumenta împotriva poeziei și teatrului. Condamnat mereu fără drept de apel pentru că ”i-a alungat pe poeți din cetate”, filozoful grec spunea exact ceea ce resimțim astăzi cu toții și anume că imitarea unui comportament urât este contrară pedagogiei: ”Cred că tinerii noștri nu trebuie să se obișnuiască nici să facă pe smintiții, în vorbe sau fapte. Smintiții și oamenii ticăloși, bărbați și femei, trebuie desigur cunoscuți, dar ei nu trebuie înfățișați pe scenă și nici imitați”(Republica, trad. Andrei Cornea).

Dacă în teatrul propriu-zis ni se poate părea exagerat, am văzut cu toții că imitația urâtului la școală e ceva inadmisibil. Să-l pui pe un elev să creeze în propria imaginație starea mentală și limbajul asociat unui persecutor, e un lucru care nu se face, pentru că deformează caracterele. Profesorul de la Ploiești care ne-a semnalat cazul a și văzut, de altfel, în acest episod  o educație a denunțului, o deformare a spiritului public care s-ar plia tot mai mult pe o mentalitate polițienească.

Problema este însă mai generală. În definitiv, în subiectul de la olimpiadă nici nu e vorba de un denunț în sensul propriu al cuvântului, căci un agent al statului comunist nu denunța, ci redacta un rechizitoriu. El lucra pe poziții de putere și de superioritate ideologică și nici măcar nu avea nevoie să se ascundă. În generalitatea ei, problema care a fost pusă elevilor a fost aceea de a produce un discurs al răului, al unui rău recunoscut ca atare, căci ne aflăm la capătul a două decenii de educație ”anticomunistă”. Cu alte cuvinte elevilor li s-a cerut să producă un lucru obscen și apoi să fie notați pentru performanță. Cine reușește să fie mai obscen decât altul. Așadar nu DNA este de vină pentru acest subiect (deși am văzut deunăzi obscenitatea unui procuror de la DNA Ploiești, proaspăt demisionat), ci abandonarea tot mai largă a unui criteriu pedagogic tradițional care ne spune că elevii trebuie educați în spiritului binelui și al frumosului.