1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Obligativitatea de a fi de dreapta

În ciuda a ceea ce se crede, starea de fărâmiţare a partidelor e mai autentică decât cea de comasare disciplinată.

După toate aparenţele, aşa numita “unificare a dreptei” se va limita, deocamdată, la alianţa (fuziunea) PNL-PDL. După câteva ezitări, lidera de facto a PMP, Elena Udrea, şi-a precizat linia: “PMP este un proiect politic independent şi de sine stătător, care doreşte continuarea procesului de reformă şi modernizare a României început de preşedintele Traian Băsescu în 2004. Dintr-o asemenea perspectivă, nu se poate vorbi despre posibilitatea unei topiri în PNL sau în PDL. Deci, participarea noastră la proiectul unitar nu va însemna o fuziune cu vreunul dintre cele două partide“. Tot ce trebuia spus a fost spus.

Nici Forţa Civică nu pare dispusă să se topească în PNL. Şi cu atât mai puţin în PMP. Mai mult decât atât, Mihai Răzvan Ungureanu a sugerat ca PMP să-i susţină candidatura la prezidenţiale cu un Cristian Diaconescu în rol de premier de rezervă, după cum nu a exclus nici varianta în care alianţa PNL-PDL i-ar sprijini candidatura cu un Klaus Johannis în rol de secund. Surprinzătoare nu sunt aceste combinaţii în sine, ci faptul că Mihai Răzvan Ungureanu face propuneri unilaterale pe care toţi ceilalţi le ignoră.

Preşedintele interimar al PNL, Klaus Johannis, dă impresia că nu îl remarcă pe MRU, iar Elena Udrea îl ignoră la rândul ei cu intenţie. Poate dacă altcineva ar ajunge preşedinte PMP ar reevalua puţin situaţia în favoarea fostului premier, dar la PNL-PDL nu e nicio şansă.

După ce emoţia provocată de anunţul marii unificări se va risipi cu totul, se va vedea că de fapt nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Dreapta promitea să propună cel puţin 4 candidaţi distincţi la preşedinţie, acum va propune cel puţin 3: candidatul alianţei PNL-PDL, candidatul PMP şi MRU. E adevărat că ceva tot se mai poate face: un acord pentru susţinere reciprocă în turul doi şi un pact de neagresiune.

Din toate acestea a ieşit însă din nou în evidenţă carenţa mai veche a “dreptei”. Se spune cu insistenţă că orgoliile personale ar sta în calea unificării. În realitate, aşa cum am arătat periodic în ultimii ani de zile, “dreapta” este o asociere de grupări eterogene, care nu pot fi cu adevărat solidare decât într-o situaţie de criză. Faptul că politica românească nu s-a structurat niciodată pe axa stânga-dreapta îşi are costurile sale. Să crezi că numai vanităţile uriaşe ale acestor politicieni ar explica vrajba “dreptei” ar fi naiv.

Cu vreo doi ani în urmă, arătam că dreapta nu se va unifica, ci, dimpotrivă, se va diviza şi mai mult din cauza faptului că pune laolaltă oameni cu înclinaţii prea diferite. Ceea ce a urmat ne-a depăşit însă aşteptările. Astăzi se petrece fenomenul invers, de regrupare, dar există, aşa cum vedem, o limită greu de trecut.

Cineva spunea deunăzi că unificarea dreptei ar fi trebuit să înceapă cu asumarea unor principii. E o viziune complet greşită. Cu excepţia partidelor cu vocaţie totalitară, niciun partid nu s-a construit pornind de la principii. Oamenii se adună după simpatii, instinct, interese şi, dacă sunt inteligenţi, extrag apoi, din ceea ce îi uneşte, din ceea îi face să se simtă bine împreună, o idee generală: aceea va fi doctrina partidului. Acest proces de limpezire doctrinară e indispensabil, căci numai astfel organizaţia va deveni stabilă şi va putea deveni o voce clară pe scena mai largă a societăţii.

Din păcate, în România nu a existat după decembrie 1989 o libertate reală a asocierii politice şi din cauza aceasta am asistat la multe construcţii artificiale, iar partidele “istorice”, după ce generaţia închisorilor a ieşit din scenă, şi-au pierdut şi ele autenticitatea, mimând tot soiul de “interese superioare”. Aşa s-au produs fuziuni, absorbţii, alianţe, cooptări care nu mai aveau nimic în comun cu sensul originar al sentimentului partizan. De aceea nu trebuie să ne mirăm că partidele migrează în Parlamentul de la Bucureşti sau în Parlamentul European sau că o fracţiune a unui partid pleacă la alt partid, pentru a se întoarce mai târziu de unde a plecat.

În ciuda a ceea ce se crede, starea de fărâmiţare a partidelor e mai autentică decât cea de comasare disciplinată. De aceea, ori de câte ori dispare “interesul superior”, constrângerea de un tip sau altul, partidele se rup în bucăţele, căutându-şi de fapt autenticitatea.

Cei care cheamă mereu la clarificare doctrinară au însă şi ei dreptate. Fără o idee mai generală, partidele vor tinde să se fragmenteze în bucăţi tot mai mici, căutând confortul identitătii şi al omogenităţii. Aşadar, la un moment dat, o organizaţie va trebui să-şi clarifice opţiunile, să propună lumii un proiect şi să devină un centru de gravitaţie în societate. Un astfel de partid va creşte prin forţa ideilor sale şi prin voinţa nucleului său militant.

Revenind însă la partidele dreptei româneşti, observăm că, în mod surprinzător, ceea ce împiedică uneori clarificarea este chiar obligativitatea de a fi de dreapta. Plasaţi de forţa sistemului “la dreapta”, obligaţi de context să lupte cu “stânga”, aceşti militanţi politici vor continua să-şi disimuleze înclinaţiile proprii şi să vorbească insistent şi exclusiv despre “statul de drept”, tocmai pentru că este o temă neutră şi pentru că altfel şi-ar deconspira neadecvarea.