1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Obama, criza europeană şi neîncrederea în democraţii

Modul în care liderii occidentali reacţionează la crize şi le gestionează îi priveşte nu doar pe ei ci întreaga lume liberă, care speră în salvarea şi perpetuarea democraţiilor. În actuala criză complexă, a greşi e grav.

Preşedintele SUA, Obama, reacţionând la masacrul din San Bernardino

Preşedintele SUA, Obama, reacţionând la masacrul din San Bernardino

Reacţia preşedintelui SUA la baia de sânge californiană e tipică, neîndoielnic, pentru administraţia lui retractilă, marcată de inadecvări la marile pariuri politice, de şovăieli, de retrageri inoportune, de paralizie în momente în care ar fi fost esenţială capacitatea de acţiune.

Acest stil abulic de a acţiona în spaţiul public american şi global a determinat opoziţia republicană să considere că administraţia Obama lasă în urmă o moştenire alcătuită din crize neaplanate, din violenţe neînfruntate şi din probleme nerezolvate.

În acest context reacţia lui Obama e neliniştitoare, de vreme ce anunţă o adâncire perceptibilă a neîncrederii multor occidentali în competenţa propriilor lideri. În ecou la împuşcarea a 14 oameni şi rănirea altor 17 de către un cuplu musulman, şeful Casei Albe a cerut, reflex, restricţionarea şi controlarea mai severă a vânzărilor de arme. Ca şi cum asta ar fi fost problema principală.

Cât despre motivul masacrului declanşat cu puşti de asalt, pistoale şi mii de gloanţe în bandulieră într-un centru social din California, şeful suprem al instituţiilor de forţă ale superputerii a dat din colţ în colţ. N-a exclus ipoteza unui atentat terorist, dar a evocat şi posibilitatea unei „gâlcevi”. În speţă a unui frecuş, a unui conflict „la locul de muncă”. Un litigiu domestic, te pomeneşti.

Petre M. Iancu

Petre M. Iancu

Care vasăzică aşa: în contextul unei epoci de terorism islamist dezlănţuit, avem doi credincioşi islamici în America, doi musulmani, soţ şi soţie, care au confecţionat acasă un număr impresionant de bombe artizanale. Sunt înarmaţi până în dinţi.

Deşi au un copil de şase luni lăsat în grijă la bunici dispun de un arsenal ultimul răcnet. Fortificaţi de faptul că vecinii s-au ferit să-şi exprime bănuielile cu privire la activităţile lor suspecte, s-au burduşit cu muniţie şi arme de război ca şi cum s-ar pregăti să protejeze Mecca de un asalt al infidelilor. Intenţionează pasămite să apere ţărişoara la Fort Alamo. Ori să se repeadă să-şi dea viaţa la Verdun sau Mărăşeşti.

Indiferent şi rece la acest tablou, completat de ştirea că ucigaşii erau în legătură, în reţelele de socializare, cu extremişti islamici cunoscuţi, preşedintele le cere naţiunii şi omenirii, care se uită fascinate la ce se întâmplă peste ocean, să creadă că ucigaşii pot fi şi altceva decât se arată a fi. Precaut, decis să-şi apere cu orice preţ imuabila poziţie, fixată ideologic, Obama sare peste realităţi şi evidenţe, chiar peste propria umbră şi imperativul de a nu trece drept un lider incompetent. Aflat în posesia informaţiilor celor mai utilate servicii secrete din lume, ni-i prezintă pe cei doi asasini în masă ca, potenţial măcar, cu totul altceva decât ce e vădit că sunt, un cuplu terorist.

Sigur, e utilă prudenţa şi necesară încercarea stăvilirii, prin moderaţie, a pasiunilor fanatice. Dar să ne imaginăm ce i s-ar fi întâmplat lui George W. Bush, dacă, după al doilea avion de pasageri propulsat în turnurile gemene ar fi îndrăznit să debiteze enormitatea că atacurile de la nine/eleven n-ar fi fost atentate teroriste, ci, să spunem, un posibil simplu accident. Sau o eroare de navigaţie. Bush, cel ridiculizat de stânga de mai bine de un deceniu ca un lider nătâng, nu a comis-o. O face succesorul său, adâncind neîncrederea generală în discernământul lui. Or, reacţiile greşite la crize ale liderilor politici amplifică mult neîncrederea în democraţiile pe care le conduc.

Lui Obama ar fi trebuit să-i fie clar că spectacolul inadecvării sale în faţa unui nou masacru terorist, departe de a-i proteja pe musulmanii moderaţi, care au realmente nevoie de susţinere şi sprijin, aruncă în derizoriu lumea liberă pe care o conduce şi o reprezintă el însuşi, în calitate de preşedinte american. Că va încuraja chiar formele de fanatism în contra cărora nu e cazul să obosească el şi Occidentul să avertizeze şi să lupte; că dă apă la moară extremismelor de dreapta şi de stânga şi radicalismului islamic, constituind contraproiectele în circulaţie, pe piaţa ofertelor totalitare.

Inadecvarea lui Obama în această situaţie e cu atât mai regretabilă cu cât angajează atât imaginea liderului lumii libere împotriva căreia s-a pornit marea ofensivă islamistă pentru edificarea „ummei”, cât şi pe cea, în acută criză, a democraţiilor - şi, prin urmare, capacitatea societăţilor deschise de a descuraja potenţiali agresori.

Dacă Obama e atât de ineficient nu e cazul să mire prea mult lipsa de eficacitate a unor lideri europeni, obişnuiţi, până de curând, să se supună şi să se subordoneze conducerii Americii, primus inter pares în alianţa nordatlantică. În parte, Europei i se întâmplă ce li s-au întâmplat şi altor regiuni când superputerea şi-a mutat privirea de la ele. Dezinteresul SUA a lăsat America Latină să încapă, în parte, pe mâna unor forţe naţional-comuniste, care au sfârşit prin a-şi distruge economic ţările.

La rândul ei, UE este nu doar în dificultate economică. E la capătul unei serii de crize din care ultima, a refugiaţilor, chiar riscă, în conjuncţie cu războiul antiterorist, să-i dea lovitura de graţie.

Dar e adevărat că nu toate greşelile ei pot fi trecute în contul Americii. Liderii UE se ceartă, în loc să dea dovadă de solidaritate. Germaniei îi aparţine decizia invalidării acordului de la Dublin, care a provocat falimentarea Schengen, a divizat Europa şi a izolat în cele din urmă Berlinul, pe care, în chestiunea refugiaţilor, l-au părăsit nu doar central- şi esteuropenii, ci şi britanicii şi aliaţii principali, francezii.

De marile handicapuri ale unora din liderii occidentali ţine, pe lângă o doză substanţială de încăpăţânare şi hybris şi capacitatea lor redusă de a lua în seamă şi a interacţiona cu realităţi tot mai complicate şi interdependente. Nu le-a reuşit de pildă să le explice în mod abil alegătorilor lor imperativul unui război nedorit, dar inevitabil, într-o lume globalizată, război ce părea până de curând să fie impopular chiar dacă ar fi putut fi prezentat drept scurt şi n-ar implica şi trupe terestre.

E-adevărat că misiunea liderilor occidentali nu e lesnicioasă deloc într-o lume tot mai dinamică şi complexă, ale cărei probleme globale nu sunt, fireşte, soluţionabile naţional, dar trebuie rezolvate într-un mediu tot mai impregnat de tendinţe fasciste, de naţionalism şi populism, alimentate, toate, de neîncrederea în democraţii şi în liderii lor.