1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Oaspeţi la propriile funeralii

E România, stat membru al NATO, în pericol? Traian Băsescu e de părere că nu, în mod direct. Dar este oare liderul de la Bucureşti conştient de iluziile multora privind posibilele ambiţii finale ale lui Vladimir Putin?

Serghei Lavrov şi John Kerry, la Londra

Serghei Lavrov şi John Kerry, la Londra

Nimic nu ilustrează mai convingător fundătura în care s-au manevrat marile puteri prin decizia Rusiei de a încălca brutal dreptul internaţional decât înfăţişarea şefilor diplomaţiei rusă şi americană.

Ediţia de week-end a cotidianului conservator Frankfurter Allgemeine Zeitung se deschide cu fotografia unor John Kerry şi Serghei Lavrov morocănoşi, trişti şi închişi, ca la o înmormântare.

În postura unor oaspeţi invitaţi la propriile funeralii, derulate la Londra, după convorbirile lor rămase vineri fără nici un rezultat, amândoi miniştri de externe privesc sumbru, către un punct fie inexistent, fie situat extrem de jos în spaţiu.

Există totuşi, între cei doi, o diferenţă netă, chiar dacă invizibilă în fotografia londoneză. În timp ce Lavrov nu e decât „his master’s voice”, vocea stăpânului său Putin, care, la rândul lui, nu e mai mult decât şeful unei puteri ca atâtea altele din trecut, mizând pe forţă brută spre a-şi masca slăbiciunea endemică, şeful diplomaţiei americane ar fi avut de ales. Statele Unite ar fi avut de asemenea şi au, în continuare, de ales între varii opţiuni în replică la dinamitarea dreptului internaţional de către Rusia.

Vestul, în frunte cu America lui Barack Obama şi cu Germania Angelei Merkel, dă semne că ar fi în stare să repete greşeala fatală a promovării, până în pânzele albe, a varii forme şi nuanţe de împăciuitorism. Or, democraţiile liberale ar putea învăţa din greşelile cărora vestul le-a pus capăt acum exact 75 de ani, printr-o alocuţiune rostită în Parlamentul britanic de Neville Chamberlain.

El fusese premierul londonez care, împreună cu omologul său francez, Daladier, îi vânduse lui Hitler Ţara Sudeţilor, sfârtecând astfel mica democraţie cehoslovacă în speranţa deşartă a „salvării păcii în zilele noastre”.

Chamberlain conjurase această părelnică „salvare”, în fapt o simplă iluzie ce deschisese calea spre cel de-al doilea război mondial, englezul şi colegul său francez celebrând, în numele ei, ruşinea îngenuncherii în faţa lui Hitler, la München, în 1938.

Şeful propagandei naziste, Goebbels, îşi bătuse joc atunci şi mai târziu de hamletizările liderului britanic. În termeni similari propaganda rusă aruncă în derizoriu actualele dezbateri apusene privind formula optimă a unei reacţii adecvate la demersurile de anexare a Crimeei şi, eventual, a estului Ucrainei.

E adevărat că Occidentul pare condamnat să se legene în iluzii pacifiste, să mizeze, contra evidenţelor, pe buna credinţă a celor ce nu-i sunt doar adversari, ci se dovedesc, în cele din urmă, duşmani învederaţi ai democraţiei liberale şi ai valorilor şi principiilor statului de drept.

Marea amăgire

În anii 30 ai veacului trecut, englezii şi francezii asistaseră cu mâinile în sân la o serie întreagă de violări ale dreptului internaţional. Pasivitatea faţă cu ilegala reînarmare germană, cu la fel de ilegala invazie militară, de către trupele lui Hitler, a ţinutului renan, precum şi cu introducerea, nepermisă în termenii tratatelor existente, a serviciului militar obligatoriu aveau să aibă urmări funeste.

Contrar unei opinii larg răspîndite, cea mai importantă consecinţă a acestei pasivităţi nu fusese pur şi simplu încurajarea agresivei politici expansioniste a celui de-al Treilea Reich, promovate în timp ce vestul tot cumpăra intervaluri tot mai scurte de pace, pe un preţ din ce în ce mai exorbitant.

Marea amăgire fusese prelungirea şi alimentarea iluzoriilor speranţe occidentale, potrivit cărora Germania lui Hitler avea să se mulţumească, în cele din urmă, cu refacerea frontierelor ei etnice, pierdute în războiul de acum o sută de ani, din 1914-1918.

Or, în mod vădit, Hitler avea un proiect totalitar de dragul căruia s-a dovedit în stare, până la urmă, să-şi sacrifice şi propria naţiune.

Inadecvarea occidentală avea să persiste chiar şi când, cu exact trei sferturi de veac în urmă, Chamberlain avea să reacţioneze la desfiinţarea manu militari a Cehoslovaciei, de către nazişti, printr-o cuvântare care avea să consfinţească eşecul împăciuitorismului.

Istoricul englez Ian Kershaw sublinează că himera edificiului diplomatic occidental, întemeiat pe tratarea cu mănuşi a regimului nazist, se prăbuşise în ruinele statului cehoslovac distrus de Hitler.

Rostită la Birmingham, alocuţiunea lui Chamberlain manifesta o oarecare înţelegere tardivă a adevăratelor obiective ale hitlerismului. Dar, declarându-şi în fine eşuată politica de „appeasement”, după cum a intrat în dicţionarul politologic, Chamberlain avea, după cum scrie Bernd Ulrich, să continue să-şi exteriorizeze jena şi perplexitatea faţă de propriul său împăciuitorism.

Fiindcă până şi discursul lui din 1939 e străbătut nu de afirmaţii clare, ci „de întrebări sugestive”, documentând prelungirea incertitudinilor sale cronice în faţa voinţei inebranlabile a naziştilor de a schimba ordinea mondială şi a-i prelua conducerea prin forţa armelor. Abia înlocuirea lui Chamberlain cu Churchill avea să pună capăt definitiv funestei situări alăturea cu drumul a democraţiilor occidentale.

Diferenţe şi paralele contemporane

Dar cum stau azi puterile occidentale faţă cu antidemocraţia şi neoimperialismul marca Putin? Nu mult mai bine decât în anii 30 ai veacului trecut. La 17 martie, Chamberlain arborase la Birmigham tonul şi aerul afişate la Londra, în martie 2014, de John Kerry. Iar un comentator din Republica Federală se mira recent că tema evaziunii fiscale a unui ilustru baron al fotbalului german, Uli Hoeneß, a fost în stare să genereze mai mult interes în rândul germanilor decât demersul luării cu japca a unui teritoriu străin de către ruşi.

Mulţi americani, vest şi est-europeni nu sunt nici azi edificaţi cu privire la intenţiile reale şi finale ale lui Vladimir Putin. Liderul de la Kremlin e, nota bene, omul pentru care cea mai mare catastrofă a secolului XX n-a fost nici nazismul, nici Holocaustul ori cel de-al doilea război mondial, nici hecatombele de victime ale comunismului, ci „prăbuşirea Uniunii Sovietice”. Fostului kaghebist din Dresda i se subestimează perpetuu ura şi dispreţul faţă de valorile liberalismului.

Traian Băsescu pare să creadă sincer că România, ca ţară membră a NATO, "nu are riscuri directe de securitate", după cum s-a exprimat el textual. Nu e clar dacă liderul de la Bucureşti e conştient că nici o ţară cu ample grupuri etnice ruseşti - iar Republica Moldova nu face excepţie - e, în prezent, incontestabil în primejdie şi că graniţa acestei ţări la Prut, împarte Moldova şi Moldova. În fine, e posibil ca nici preşedintele României să nu fie la fel de conştient ca unii din ceilalţi lideri central şi esteuropeni, că ambiţiile lui Vladimir Putin ar putea depăşi mult simpla refacere a fostei URSS. Teama Poloniei e edificatoare în context.

Desigur, Putin nu e singurul beneficiar al obiceiului vestului de a se autoamăgi timp extrem de îndelungat. Iranul, Coreea de Nord, Siria, parte din lumea islamică şi Cuba ori Venezuela sunt sursele unor crize cronice, documentând toate acelaşi talent. Autoiluzionarea americanilor şi vest-europenilor e uşor decelabilă de pildă şi în uşurinţa inexplicabilă cu care Occidentul tratează în continuare refuzul stăruitor al tuturor conducerilor palestiniene, inclusiv al liderului zis „moderat”, Abbas, de a recunoaşte dreptul la existenţă al Israelului ca stat evreu.

Încât speranţa tacit împărtăşită de mulţi, în vest, ca Rusia lui Putin să se declare satisfăcută cu înghiţirea Crimeei, în temeiul unor îngheţări de conturi şi plasării a 21 de ucraineni şi ruşi pe lista persoanelor indezirabile, cu interdicţii de călătorie în Apus, nu e mult mai mult decât încă o himeră.

Din fericire, la Berlin se află la cârmă un cancelar care, socializat în fosta RDG, nu pare vulnerabil la seducţiile Kremlinului, ori la primejdia de a se auto-înşela. Angela Merkel ştie bine că miza actualei confruntări e chiar viitorul Europei libere şi integrate. Iar ea e o câştigătoare.