1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O strategie de supravieţuire

Cineva sugera că inventarea unui rege al romilor a fost o manevră politică a FSN din anii 90 cu scopul de a institui controlul asupra acestei comunităţi, dar realitatea pare mai complicată.

S-a insistat suficient asupra faptului că monarhia nu este o tradiţie politică a romilor şi că asistăm pur şi simplu la o invenţie recentă cu resorturi neclare. Familia Cioabă a asumat în virtutea bogăţiei şi influenţei sale o postură nobiliară, imitând gesturi şi ceremonii menite să-i consolideze ascendentul. Dar ceea ce este mai important a fost omis. Investirea unui rege al romilor este, în ciuda caracterului ei involuntar, o acţiune parodică. Este poate specificul cel mai profund al romilor, această înclinaţie de a juca măreţia şi care poate fi identificat deopotrivă în palatele cu elemente de pagodă. De fapt e o parodie gravă, una în care imitaţia e luată drept ceva autentic, deşi toată lumea ştie şi admite că e o simplă imitaţie.

Lumea romilor pare astfel divizată dramatic între elite tradiţionale şi elite moderne de factură iluministă. Deşi monarhia romilor nu are nimic tradiţional, cei care refac parodic vechile structuri feudale par să exprime vechile pulsiuni ale comunităţilor tradiţionale de a se aşeza deoparte, de a marca o separaţie de societatea majoritară şi dominantă. O comunitate cu "regi" şi "împăraţi" tinde inevitabil la o discretă segregare de natură să asigure condiţiile reproducerii riturilor. Cu alte cuvinte dacă în trecut romii au fost izolaţi, o dată cu începutul emancipării democratice ei manifestă tendinţa unei mândre autoizolări. Cineva sugera că inventarea unui rege al romilor a fost o operaţiune politică a FSN la începuturile sale cu scopul de a institui un interlocutor valabil printre romii atât de divizaţi şi de greu de aşezat laolaltă, dar faptul că liderul recunoscut politic şi admis ca interlocutor oficial s-a autointitulat "rege" nu poate fi întâmplător. În orice caz comunismul nu ar fi îngăduit această scenografie şi teatralizare a măreţiei, ceea ce înseamnă că asistăm la o expresie a libertăţii sociale. Dirijată sau stimulată, apariţia regilor a exprimat în cel mai înalt grad înclinaţia romilor către parodie şi teatralitate.

Într-un studiu din 2010 realizat de Centrul Naţional de Cultură a Romilor-Romano Kher (finanţat de Ministerul Culturii) se arată că cele mai des practicate meserii tradiţionale sunt lăutăria (23%), prelucrarea metalelor (15%) şi ghicitul (15%). Or, ghicitul la fel ca şi imitarea funcţiilor nobiliare trăieşte într-un spaţiu aparte în care toţi ştiu că gesturile lor nu sunt serioase, deşi le iau cât se poate de în serios. Generalizând, putem spune că lăutarii (maneliştii), ghicitoarele ca şi regii romilor au această capacitate specială de a trăi pe linia subţire dintre ficţiune şi realitate, exact la limita celor două domenii, nici într-unul nici în altul, deşi în ambele deopotrivă. De altfel maneliştii sunt ei înşişi mai mult decât nişte cântăreţi, sunt personaje într-un epos în care joacă un rol aparte.

Se uită însă că şi cerşitul, despre care elitele romilor evită îndeobşte să vorbească, nu este cu adevărat posibil decât printr-o operaţiune de abstragere morală din societatea celorlalţi, printr-un separatism care face ca fie lumea din jur, fie cereşetorul să pară simplă ficţiune.

Modul acesta de a fi vine însă în violentă contradicţie cu încercările unei elite moderniste a romilor de a scoate comunităţile lor din starea aceasta de "vrajă" şi de a le integra definitiv în lumea contemporană. Este simptomatică reacţia aproape violentă a unui devotat militant pentru drepturile romilor, Valeriu Nicolae, care critică nemilos aceste înclinaţii arhaice, vorbind despre "tendinţa generală a liderilor Roma către autosuficienţă, autocraţie sau regalitate". Intersant este că Valeriu Nicolae nu se referă neapărat la regii autoproclamaţi, ci şi la cei care conduc diversele asociaţii sau partide menite să contribuie la ameliorarea vieţii romilor: "Cred că mare parte, dacă nu toată elita politică şi a societăţii civile Roma trăieşte într-o profundă ficţiune. Discrepanţa dintre importanţa, educaţia, realizările şi calităţile profesoniale autopercepute şi realitate e adeseori la limita – sau dincolo de ea – a necesităţii de ajutor psihologic profesionist." (Critic Atac) Diagnosticul sună extrem de dur, dar el se trage cu siguranţă din durerea celui care contemplă de ani de zile eşecul programelor destinate romilor.

Vorbind despre felul în care elitele romilor se complac "într-o profundă ficţiune", Valeriu Nicolae pare să spună doar că cei la care se referă sunt vanitoşi şi lipsiţi de luciditate critică, dar el atinge poate un plan mai profund. Este posibil ca ficţiunea parodică să facă parte dintr-o strategie de supravieţuire pe care o veche comunitate persecutată a pus-o în mişcare pentru a face faţă unei suferinţe altfel greu de suportat.