1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O retractare cu funcţie morală

Întreaga istorie a dreptei politice româneşti de după 1989 este condiţionată intim de Art. 103 din Constituţie în forma actuală.

Nu putem judeca o Constituţie în termeni strict teoretici. Ea trebuie aşezată în contextul istoriei reale. Ar trebui să ne întrebăm, de exemplu, ce s-ar fi întâmplat după alegerile din 2004 dacă Preşedintele, aşa cum spune varianta USL, ar fi fost obligat să desemneze în primul rând pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianţa politică cu numărul cel mai mare de mandate. Cu siguranţă, PSD+PUR, care câştigase 189 de mandate, faţă de cele 161 ale Alianţei DA, ar fi format guvernul cu susţinerea PRM sau poate UDMR, în funcţie de ecourile externe. E adevărat că fără PRM la Senat ar fi fost mai greu, căci ar fi lipsit un singur senator pentru a forma majoritatea, dar în condiţiile româneşti s-ar fi putut apela la racolarea unui membru din alte grupuri. Putem presupune că întreaga istorie a guvernului Tăriceanu nu ar mai fi avut loc.

Dar Constituţia aflată în vigoare permitea Preşedintelui să caute şi alte variante şi să desemneze şi pe candidatul formaţiunii sosite pe locul al doilea, ceea ce s-a şi întâmplat. Preşedintele Traian Băsescu a negociat ieşirea reprezentanţilor PUR din alianţa cu PSD, reuşind să obţină susţinerea parlamentară pentru un guvern de dreapta. De fapt, fără Art. 103 din Constituţia actuală, dreapta nu ar fi guvernat după 2004.

Iată un motiv foarte serios ca dreapta politică din România, minoritară şi divizată, să ţină mult la păstrarea acestei prevederi în forma actuală. Chiar şi după alegerile din 1996, acest articol a avut o importanţă covârşitoare, permiţând Preşedintelui să desemneze un candidat din afara Parlamentului şi chiar din afara partidelor politice. Este o particularitate a Constituţiei, care s-a întemeiat pe precedentul Stolojan şi care a îngăduit desemnarea lui Victor Ciorbea şi mai târziu a lui Mugur Isărescu. Istoria dreptei politice este legată intim de Art. 103.

Această prevedere constituţională este un instrument delicat, care favorizează intervenţia discernământului într-o materie politică ce nu poate fi judecată cu instrumente strict cantitative. Rezultatele aritmetice ale votului sunt importante, dar ele nu pot fi absolutizate, măcar pentru faptul că ele însele conţin o doză de arbitrariu. Votul pe liste cu distribuirea mandatelor după metoda d’Hondt, aplicat până în 2004 inclusiv, nu reflectă o proporţionalitate exactă. Intervine de asemenea norma de reprezentare şi rata de participare la urne. Cel puţin sistemul electoral aplicat începând din 2008 este o aberaţie care produce o mulţime de distorsiuni. Aşadar, tehnica electorală ar trebui considerată mai curând ca o convenţie imperfectă. În aceste condiţii, rolul constituţional al Preşedintelui care desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru este covârşitor.

Dar tocmai de aceea compromiterea morală a Art. 103 a fost un lucru extrem de grav. Acest instrument constituţional care îngăduie un balans fin al puterii politice şi în anumite momente compensarea unor dezechilibre istorice nu ar fi trebuit în niciun caz să fie utilizat abuziv. O putere care nu mai inspiră respect, care îşi pierde autoritate morală, va fi inevitabil tot mai mult contestată, aşa cum vedem că se întâmplă neîncetat în ultimii ani. Faptul că Preşedintele a desemnat ostentativ o persoană cu totul insignifiantă din punct de vedere politic (primarul Sectorului 3 din Bucureşti) cu misiunea de a forma Guvernul transformase lectura Constituţiei într-o parodie.

Curtea Constituţională, cu argumente pe care încă nu le cunoaştem, a respins modificarea Art. 103. Dar acest lucru nu este deloc suficient. Câtă vreme revizuirea nu este posibilă, s-ar cuveni ca preşedintele în funcţie şi susţinătorii săi necondiţionaţi să admită în mod public că au greşit, căci numai această recunoaştere poate restaura integral forţa morală a Constituţiei actuale. În absenţa unei retractări, politica românească va continua să trăiască chircit, cu spaima de abuz şi de arbitrariu.