1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O putere de 7 eurocenţi

Asistăm la o criză a puterii înseşi, deoarece nu mai e clar pentru nimeni dacă preşedintele se supune unei raţiuni mai înalte sau dacă urmăreşte un interes pur personal.

Preşedintele a făcut, aşa cum admite el însuşi, un gest "fără precedent". Refuzând să semneze acordul economic negociat de guvern cu FMI, el pune sub semnul întrebării credibilitatea însăşi a ţării, dar dincolo de criza de moment asistăm de ceva timp la o criză mai gravă a a modului însuşi în care este înţeleasă şi exercitată puterea.

De la Iliescu la Băsescu a fost o trecere semnificativă. Primul stătea mult în spatele funcţiei, oferind prioritate caracterului impersonal al instituţiei. Era ceva iritant şi neliniştitor în acea situare care evoca prea mult stilul puterii comuniste. Nu atât ce făcea cât felul în care făcea era supărător, căci reproducea întocmai stilul impersonal al ”ştiinţei obiective”. Comuniştii nu preţuiau persoana umană, plasându-o sub imperiul ”legităţii istorice” şi adoptau, de aceea, o pretenţie de obiectivitate care devenise cu timpul o simplă manieră. Influenţa populară enormă pe care a avut-o Iliescu s-a datorat poate şi sentimentului de siguranţă pe care îl inspira pretinsa cunoaştere într-o lume căzută subit sub semnul controversei şi arbitrariului. Reformatorii declarau imprudent că lumea este nesigură şi că totul ţine de responsabilitatea personală în timp ce vechii comunişti sugerau că există încă legităţi sigure.

Succesorul său a răsturnat ecuaţia. Funcţia a rămas mereu mult în urma persoanei. Dar nici Traian Băsescu nu a făcut totul sub impulsul idiosincraziilor sale. Cu toate acestea de prea multe ori a lăsat impresia că nu are niciun temei obiectiv şi că tot ce face e pură subiectivitate. E iarăşi problema stilului decăzut în manieră. Să pretinzi că totul stă pe umerii tăi e deja caricatural.

În orice caz s-a ajuns la o criză a puterii înseşi. Nu mai e clar pentru nimeni dacă preşedintele se supune unei raţiuni mai înalte sau dacă urmăreşte un interes pur personal. Chiar şi argumentele sale plauzibile devin suspecte atunci când sunt expuse cu o anumită ostentaţie a propriei persoane: ”Am vrut motivez de ce nu semnez Memorandumul. Legal, nu poate fi înaintat, pentru că este un acord internaţional şi este obligatorie aprobarea de către preşedinte. Dacă Fondul va accepta o relaţie directă cu Guvernul, fără viza preşedintelui, sau dacă Guvernul îşi va asuma acest lucru, este problema lor. (...) Însă i-am avertizat demult să reia negocierile cu Fondul, am atenţionat Guvernul, am atenţionat Parlamentul: nu semnez acest memorandum”.

E un exces de ”eu” în toată această argumentare instituţională. Iliescu pretindea că ceva se impune prin puterea conjuncturilor, Traian Băsescu pretinde că fără el nu se poate. Chiar şi modul în care vorbeşte despre el însuşi la persoana a treia este semnul unei vanităţi hipertrofiate.

Preşedintele a ales un subiect popular, care poate fi argumentat şi din punct de vedere economic, dar în realitate el nu este consecvent pe linie liberală, căutând doar partea facilă, de popularitate: a aprobat mărirea salariilor pentru medici şi profesori, a aprobat indexarea pensiilor şi majorarea salariului minim, dar se opune creşterii taxelor. E o postură prea comodă ca să fie credibilă. În 2008 acelaşi preşedinte, deşi nu risca pe atunci să pună sub semnul întrebării credibilitatea ţării în relaţiile externe, prefera să promulge o lege mult mai evident eronată: legea salariilor profesorilor: Pe atunci risca însă ceva mai grav din punct de vedere personal şi anume ca propriul partid să piardă alegerile.

În cele din urmă situaţia accizei la benzină e confuză şi preşedintele profită din plin. Susţinând simultan o cauză personală cu una potenţial populară el poate ieşi în câştig: este o tehnică utilizată mereu şi care a fost de fapt secretul victoriilor sale. În plus el acţionează ca un provocator căutând să smulgă din partea adversarilor o reacţie disproporţionată pe care să o speculeze apoi în tonul disputei din 2012. Nu e nimic aici ca să suscite admiraţie.

Dar tocmai pentru că situaţia e confuză pretinde o discernere atentă. Pe de o parte, preşedintele nu poate fi susţinut cu această ostentaţie a eului rănit care caută febril o revanşă în orice detaliu, pe de alta acciza de 7 eurocenţi ar putea fi retrasă fără daune mari în construcţia bugetului. Guvernul ar putea să înveţe că puterea adevărată stă uneori în capacitatea de renunţare.