O problemă de prestigiu

Chiar dacă nici pentru atunci nu se mizează pe nici un veto, vocile critice se vor face simţite şi pe mai departe. Apartenenţa Turciei la Europa este contestată în multe din statele comunitare, inclusiv în Germania. Turcii, în schimb, au altă părere.

Poate Uniunea Europeană suporta Turcia? O întrebare controversată, poate cea mai fierbinte dezbatere europeană a momentului. De fapt, decizia a fost deja luată. Cel puţin din perspectiva instituţiilor comunitare de la Bruxelles, este limpede: de patru ani, Turcia este candidat la aderarea în Uniunea Europeană.

Lansarea negocierilor de aderare ar urma să pună în mişcare o maşinărie pe care doar eventuale referendumuri organizate de state deja membre ar mai putea să o oprească. Sau, poate, dacă Ankara singură va decide că preferă să renunţe la integrare, stopând ritmul reformelor.

Dar despre accesul propriu-zis al Turciei nu se poate vorbi decât în cel devreme zece sau 15 ani.

Scepticismul este, însă, unilateral. În Turcia, 70% din populaţie este convinsă că locul ţării este în Uniunea Europeană. Şi nici o forţă politică sau socială nu dă semne că ar milita într-un alt sens, cumva. Ceea ce nu înseamnă că acestea nu există. Cât timp Bruxelles-ul nu înşeală aşteptările turcilor, astfel de voci nu se vor face auzite în corul euforiei europene a populaţiei.

O euforie ce nu are doar resorturi economice. Pentru Ankara, admiterea în Uniunea Europeană este o chestiune de onoare În plus, multă lume leagă acest pas de evoluţiile pozitive ale societăţii turce. Pe bună dreptate, am putea spune: de la abolirea pedepsei capitale şi până la drepturi sporite pentru femei sau emisiuni de televiziune în limba kurdă, iată doar câteva dintre schimbările de care profită întreaga societate turcă. Aceste reforme sunt strâns legate de dorinţa de integrare şi vin pe fondul presiunilor exercitate de Bruxelles. Nimic nu a contribuit, în ultimii ani, mai puternic la stabilizarea Turciei decât a făcut-o perspectiva aderării la Uniunea Europeană. O aderare care ar însemna, pentru turci, încununarea unui efort de modernizare început, cu peste 80 de ani în urmă, de părintele fondator al statului modern, Kemal Atatürk.

Atatürk a separat statul de biserică şi tot el a introdus, în 1934, dreptuil universal la vot, într-o perioadă în care, în Franţa şi Elveţia, femeile erau încă obligate să rămână acasă, în ziua alegerilor. La aceasta ar trebui să gândească tocmai cei ce încearrcă să argumenteze – după ce Ankara este de decenii bune membră a Alianţei Nord-Atlantice şi a Consiliului Europei – că Turcia este ”cultural străină” de Europa.

Evident că există regiuni încă subdezvoltate. Şi da, există şi diferenţe culturale. Însă pentru turci nu este nici o dificultate să se considere deopotrivă musulmani, democraţi şi europeni. Dezbaterea aflată, în Europa, în plină derulare lasă, din păcate, impresia că se intenţionează provocarea unui antagonism între cele trei statute.