O poveste cu mori de vânt şi cu oameni fără cai

Cum scrie şi la lege, cârciuma din sat nu serveşte ţigări minorilor - dar nici majorilor, pentru că stocul, refăcut o dată pe săptămână, s-a cam terminat de cu joi seara. Azi e vineri şi e cam dimineaţa, iar transportul cu aprovizionarea soseşte, după legea locului, noaptea târziu, spre zori; de abia sâmbătă la opt, când se deschid, cele două supermarketuri şi cârciuma din sat vor avea iarăşi ţigări.

Prea târziu, vorba ceea, cu bancul despre greier şi cai: calul plecase. Şi nu e banc: la Letea, calul chiar plecase!

Veşnicia se tot naşte la sat. La cârciuma din sat

La cârciuma din sat stau două mese sub streaşina verandei; ambele de fier forjat, vopsit albastru şi cu multe puncte prin care rugina a trecut prin stratul de spoială - la fel ca şi cele câteva scaune, unul dintre ele gata oricând să se scufunde în nisip cu povestaş cu tot, spre deliciul sătenilor. Hai, noroc!

La cârciuma din sat, dinspre televizor cântă un post românesc de muzică dance. Suavele dizeuze n-au habar, dar sunt perturbate, din când în când, din uşa cârciumii, de mugetul unei văcuţe întârziate pe uliţă în aşteptarea vreunui stăpân şi mai întârziat. Trei puştani care, luaţi aritmetic împreună, cochetează cu vârsta legală, bat uliţa cea mai dreaptă a satului călare pe un motor fără plăcuţe de înmatriculare.

Când huruiala, în sfârşit, s-a stins se mai aud doar cucii şi greierii, broaştele din canal, rumegatul absent al vacilor plictisite de atâta aşteptare şi, din când în când, de hăt, departe, câte un nechezat. Poate ultimul.

Letea. Satul, pădurea, grindul

Timpul s-a tot scurs în voia lui, molcom şi monoton, băltind ca Dunărea în Deltă. Poate că a mai şi stat în loc, din când în când, aşa cum stă praful suspendat, minute bune în urma copitelor placide sau a roţilor care au răvăşit nisipul fin. Ai putea crede că gravitaţia nu îşi respectă legea, aici - deopotrivă cu restul normelor universului sau scrise de om, intrate, mai toate, în grevă.

În nopţile fără lună, deasupra grindului Letea cerul este doar un lung şi lat covor alb - cum numai în cărţile ilustrate îl mai poţi vedea în întreaga-i spledoare, desenat din amintiri şi presupuneri, cu tot cu stele bănuite şi greu de spus dacă între timp nu s-au prăpădit.

Şi, în tăcerea scârţâindu-ţi prin urechi ca firele de nisip printre dinţi, parcă ai vrea să crezi că-s, pe sus, pe acolo, unii rătăciţi prin Calea Lactee sau aiurea făcându-ţi semne. Poţi sta mult şi bine cu ochii pierduţi în puzderia de lumini - nici stelele cerului nu par a mai mişca.

La fel ca viaţa şi obiceiurile oamenilor, molcome şi monotone, băltind ca Dunărea în Deltă.

Viaţa

Uneori, însă, chiar veşnicia refuză să mai fie ce-a fost cândva. Mai clachează şi paradisul. Într-una dintre nopţile fără lună ale lui mai, greierilor şi cucilor şi broaştelor din canal le-a fost dat să audă cuvinte grele, spuse la şi cu supărare de reprezentantul oficial al oamenilor locului.

I-a cam ieşit pe nas să tot audă vorbindu-se cum nu s-a prea mai vorbit de prin băncile şcolii, cândva, demult, când Pădurea Letea nu era altceva decât o nuvelă de Traian Coşovei într-un manual de gimnaziu, cu un comentariu literar dictat de profa de română şi învăţat, eventual, pe dinafară pentru o notă de premiant.

Sătenii îşi vând caii pentru un rest de portofel găurit. Ei, şi? O sută de lei noi, un milion vechi, pentru calul suit în remorca samsarului. O avere pentru cei de pe aici, spune, lăsând să-i scape din când în când câte un "of", şoferul, un Caron vâslind, printre dune şi stuf, prin albia unui Styx secat, nu o luntre ci o camionetă prăfuită care duce şi aduce oameni şi raniţe, plicuri cu bani, ţigări, reţete şi medicamente.

Nimic nou sub soare. Unii o spun cu indiferenţă, alţii cu furie. Caii din grindul Letea se tot sălbăticesc, de-o mică veşnicie. Dau iama în câmpuri şi pasc ce apucă. Dacă s-ar putea, stuf. E dulce, normal că le place. Dacă ar da de cânepă, sigur s-ar apuca să cânte.

El Zorabii Deltei

Iarna, când adormita Dunăre a Deltei zace îngheţată, se-aude că se pun să roadă scoarţa copacilor din pădurea ce le e casă, aşa cum puştanii în criză de calciu scurmă cu degeţelele lor boante şi pufoase pereţii casei părinţilor şi  ling, apoi, varul de sub unghii. Bine că pe ăia micii nu se gândeşte nimeni să-i trimită la abator...

Din vreme în vreme, caii grindului Letea se strâng în câte o carte poştală numai bună de fluturat pe sub nasul unora, curioşi să vadă Europa aşa cum arăta ea cândva.

Şi, tot de-o mică veşnicie şi tot din când în când, câte un samsar le mai aduce aminte vechilor proprietari că au abandonat, cândva, demult, printre dune, pe unde creşte păşune din nisip, câţiva armăsari şi haremurile lor de iepe. Şi care, în toţi aceşti ani cât o mică veşnicie, trecuţi fără să le mai ţină cineva socoteala, s-au cam înmulţit aşa de tare încât grindul, cu păşunea şi pădurile sale, cu greu îi mai poate duce.

Când li se termină banii - şi asta nu se întâmplă rar - oamenii locului îşi aduc aminte de cai, îi prind şi îi vând unor străini. Pe o pungă de ţechini. Dar balada lui El Zorab e doar o romantică imaginaţie a poetului. Cailor din Letea, cai adevăraţi, nu din poveşti, le este sortit să ajungă doar banal salam. Căci unu şi cu unu musai să facă doi, iar doi e prea mult. Cineva trebuie să dispară.

Cum să împaci şi iapa, şi iarba?

Samsarul, cu milionul său vechi şi găurit, e mană cerească pentru dilema grindului. Cred unii dintre localnici. Alţii spun că nu. Şi ar mai fi şi o mână de oameni pentru care treaba e complicat de simplă: trebuie împăcată şi iapa şi iarba.

Cel mai greu, însă, aici, în Delta Dunării, unde timpul, atunci când nu stă în loc, curge altfel, poate chiar îndărăt, este să faci oamenii să te asculte. În lumea lui "mie ce-o să-mi pice ieri din treaba asta?", proiectul, ca idee în sine, este o himeră, ca goana cailor, alergaţi de tăunii care îi scot de prin păduri de cum se opresc ploile. Profitul care nu apare ieri nu există. "Sustenabilitate" (scuzaţi, ştiu că nu are ce căuta în textul acestei poveşti despre grindul Letea), nu se poate conjuga. Nu pentru că ar fi substantiv, ci pentru că nu este palpabilă.

De toate astea, însă, cailor nu le pasă. Aşa cum nu le-a păsat nici de alte mori de vânt; nici măcar când înaintau spre nicăieri sub şaua lui Don Quijote.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Petre M. Iancu