1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O perioadă de mare nesiguranță diplomatică

Posibilitatea care prinde contur, a unei înțelegeri ruso-americane, crează o mare dilemă pentru diplomația de la București, care se vede brusc desprinsă din toate certitudinile sale.

Teodor Meleșcanu își anunță demisia în 18.11.2014 (Reuters/B. Cristel)

Teodor Meleșcanu își anunță demisia în 18.11.2014

S-ar putea să fi greșit atunci când am spus că Teodor Meleșcanu este o proastă alegere la Externe, întrucât ar fi omul unor timpuri de retragere și indecizie. Chiar dacă viziunea sa asupra lumii de azi nu ne este cu adevărat cunoscută (e și vina presei care l-a ignorat), Teodor Meleșcanu ar putea fi tocmai omul cel mai potrivit pentru starea de descurajare și dezorientare totală în care se găsește diplomația românească. Adică omul care să imagineze un limbaj numai potrivit, prin echivocul său conciliant, pentru această situație de dezorientare, care nu se datorează unor persoane sau partide, ci ține de întreaga evoluție a țării în ultimele decenii. Niciodată, parcă, de la admiterea în NATO si UE nu ne-am găsit într-o încurcătura mai mare, în ciuda faptului, desigur, că ea nu are dramatismul altor timpuri și că nu există pericole propriu-zise iminente. Și totuși.

În ultimul deceniu, România a urmat politica dictată de americani în mai toate privințele, aruncând în aer toate proiectele energetice propuse de Rusia, asociindu-se cu americanii pe diferite câmpuri de luptă, sfidând Europa occidentală în perioada administrației Bush și apoi răsuflând ușurată când președintele Obama a readus concordia în relația cu Germania și Franța. Diplomația română se simțea eliberată de povara și stresul de a evolua între cei doi poli de putere și influență, regăsindu-se mai calmă într-un Occident ”reunificat” după sciziunea provocată de războiul împotriva Irakului. Desigur, reununțând la anumite excese de zel pro-american (susținerea integrării în NATO a Ukrainei și Georgiei și militarizarea Mării Negre) și acomodându-se cu politica mai conciliantă a Germaniei în vecinătatea estică, diplomația românească a reușit să se instaleze în câteva ”certitudini”, care i-au conferit ceva mai multă siguranță de sine și coerență.

Instalarea Scutului antirachetă a fost momentul de vârf al acestei ”direcții pro-Vest”, cum se spune în termeni de cod, care părea că statornicește, pentru multă vreme de aici înainte, o anumită configurație a lumii. Estimp, România și-a conservat relațiile în Orientul Apropiat (în Siria, în mod special, în ciuda războiului și a retragerii ambasadelor occidentale) și  a căutat să profite rapid de reluarea legăturilor comerciale cu Iranul, având grijă să nu pericliteze relația cu Israelul. Tentativele anterioare ale guvernului Ponta de a ieși din acest decor forțând o deschidere comercială către China au fost privite cu intransigență de cercurile dominante pro-americane, care le-au tratat ca erezii impardonabile. În linii mari, prin reinstalarea lui Traian Băsescu, după referendumul de demitere, linia ”ortodoxă” pro-americană și anti-rusă refăcuse fisura, păstrând orientarea ”pro-Vest” nemodificată.

Astăzi însă problema nu mai este nesiguranța loialităților interne, ci chiar cursul mare al lumii, care și-a schimbat subit orientarea. Sau, cum spunea pe un ton de calmă decepție cancelarul Angela Merkel în cadrul unei reuniuni recente a CDU: ”Lumea s-a întors, parcă, cu capul în jos” (Der Spiegel). Posibilitatea care prinde contur, a unei înțelegeri ruso-americane, și rolul incert pe care l-ar avea Germania în acest nou context, crează o mare dilemă pentru diplomația de la București, care se vede brusc desprinsă din certitudinile sale. În Franța, este foarte probabil ca alegerile să fie câștigate anul viitor de candidatul Republicanilor, François Fillon, un politician care nu a ascuns că dorește o apropiere de Rusia și în plus că aspiră să facă din Franța în următorii 10 ani cea mai mare putere europeană. O provocare vădită adresată Germaniei, care a și perceput-o rapid ca atare. Paradoxal, Germania care a întreținut în ciuda ”războiului rece” din ultimii ani cele mai strânse raporturi comerciale cu Rusia și care s-a îngrijit permanent de întreținerea unui canal de comunicare politică cu Moscova, pare a fi lăsată să exprime singură sentimentul libertar anti-Putin al Occidentului în versiunea sa încă nedivizată. Angela Merkel a fost prudentă, dar rece și circumspectă în relația cu viitorul președinte Donald Trump, ceea ce nu ne lasă să întrevedem evoluțiile viitoare și, cu siguranță, diplomații de la București își pun aceleași întrebări. Cu alte cuvinte, vechiul peisaj, nici el cu adevărat liniștitor, dar care sugera că se va fixa într-o imagine stabilă pentru o perioadă mai lungă de timp, a fost total bulversat.

În aceste împrejurări, diplomația românească se găsește într-o situație de nesiguranță pe care nu a mai trăit-o demult. Dar cel mai grav este că pro-americanismul bine implantat și păzit cu mare vigilență de serviciile secrete (CIA, direct sau prin mijlocirea SRI pare a fi avut un rol mai mare de cât se bănuia în toate afacerile politice interne românești), trece el însuși printr-o mare derută. În definitiv, ce înseamnă pro-americanism, dacă el va exclude adversitatea fățișă față de Rusia? Sau, și mai grav, dacă noua administrație americană va îngheța capabilitățile militare din România? În plus, toate minoritățile libertare și anti-ortodoxe care exultau de stilul și orientarea prezenței americane vor tinde la rândul lor să-și retragă sentimentele și să devină mai circumspecte dacă Donald Trump va lăsa să iradieze conservatorismul pe care îl sugerează. Ce va mai însemna atunci pro-americanismul de până acum? Și cum se va împăca el cu cealaltă putere semnificativă, Germania, care ține să fie prezentă, exercitând o supraveghere atentă a economiei românești? Prin urmare pro-americanismul însuși nu va mai fi pe de-a-ntregul ce a fost, trecând la rându-i printr-un proces de reformulare.

După toate aparențele, dacă luăm în considerare absența oricăror luări de poziție la nivel înalt și tăcerea absolută și, de fapt, incompetentă a Președintelui (a trimis, ce-i drept, o telegramă de felicitare președintelui ales, Donald Trump), diplomația românească e complet dezorientată și așteaptă, în prealabil, ca marile puteri să intre în dialog și să ofere o indicație cu privire la noua configurație a lumii. Iată motivul pentru care, în ciuda a ceea ce am spus, Teodor Meleșcanu pare a fi o soluție potrivită. Nu este însă o laudă, ci doar un fel de a spune că uneori instinctul colectiv își găsește soluții pe potriva firii și înclinațiilor sale.

Horațiu Pepine