1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O nouă definiţie a partidelor

Poate mai mult ca oriunde, în tânăra democraţie românească a devenit vizibil că vechile idealisme politice au devenit cu totul perimate.

Politica românească provoacă inevitabil această întrebare: care este liantul unei mişcări politice? Elevii şi studenţii învaţă că oamenii se asociază potrivit ideilor lor comune. Dar o anchetă cât de mică, organizată, de exemplu, în rândul candidaţilor şi militanţilor ARD, ar putea infirma toate teoriile politice. Dacă studenţii ar face mai puţină teorie şi mai multă cercetare ar putea furniza noi definiţii ale partidelor şi noi modele explicative.

Printre candidaţii dreptei, unii se declară conservatori cu privire la teme ca familia, căsătoria gay, avortul şamd, iar alţii susţin cu toată energia autonomia persoanei, definindu-se ca liberali progresişti, unii susţin reducerea inflaţiei, alţii dimpotrivă sunt preocupaţi de efectele pozitive ale creşterii preţurilor şi de posibilitatea creării de noi locuri de muncă, unii vor reducerea impozitelor fără concesii şi subterfugii, alţii propun mărirea salariului minim, unii sunt partizani hotărâţi ai integrării europene, alţii sunt cripto-eurosceptici, dar, în ciuda diferenţelor, cu toţii deopotrivă par să se îndoiască de ideile lor. Faptul că stau împreună le impune să vorbească foarte puţin despre idei, în aşa fel încât să nu rănească susceptibilităţile celorlalţi. O dezbatere de idei într-un decor atât de divers sau de eclectic a devenit ceva aproape nepoliticos şi prin urmare impracticabil.

Definiţia “de manual” a unui partid politic spune că partidul este o asociaţie organizată care pune laolaltă cetăţeni uniţi printr-o filosofie sau ideologie comună şi care au ca obiectiv cucerirea şi exercitarea puterii. În această perspectivă, partidul este o organizaţie plasată în serviciul unei idei. În experienţa românească pare să fie altfel: un partid este o asociere organizată de persoane, unite de dorinţa exercitării puterii şi care simulează, din necesităţi funcţionale, existenţa unei filosofii sau ideologii comune. Partidul este aşadar o organizaţie pusă în slujba exercitării puterii.

Poate mai mult ca oriunde, în tânăra democraţie românească a devenit vizibil că vechile idealisme au devenit perimate. Niciun partid nu caută să impună un model de societate, ci în cazul cel mai bun să susţină anumite categorii de interese, dar numai cu scopul de a reproduce ciclul puterii. Partidele româneşti se finanţează din comisioanele obţinute la contractele cu statul, aşa încât ele crează impresia înşelătoare că ar avea un plan de dezvoltare.

Un lider politic a făcut recent o observaţie pe care au făcut-o mulţi alţii înaintea lui şi anume că România nu a realizat nimic de la integrarea în UE, pentru simplul motiv că nu şi-a propus nimic. Este perfect adevărat: din 2007 încoace, România este lipsită complet de orice proiect, ceea ce explică de ce instanţe externe cum ar fi CE sau alte capitale occidentale intervin direct uneori, discutând despre reformele necesare sau despre direcţiile strategice de urmat. Partidele româneşti exercită un soi de putere vidă, lipsită de proiect. Ele aduc mai curând cu organismele lipsite de inteligenţă, care se mişcă conform unor interese pur vegetative, ceea ce le conferă aparenţa vieţii cu spontaneitatea ei imprevizibilă, cu vioiciunea ei seducătoare, dar care nu au alt scop decât propria reproducere.

O tânără deputată liberală deplângea faptul că un alt tânăr deputat (aluzie la cazul deputatului Alin Trăsculescu) se numără printre cei cu legături necurate. Dar cu adevărat remarcabilă, prin falsitatea ei, este presupoziţia care animă aceste lamentaţii. Şi anume că tinerii ar fi altfel decât bătrânii, că noua generaţie de politicieni, care nu au cunoscut comunismul, ar avea în comun alt mod de a face politica. Am văzut însă că o organizaţie politică îşi are legile ei de la care cine se abate prea mult este exclus. Un alt deputat, care se plângea la un moment dat că a decăzut el însuşi intrând prea mult în mecanismele de partid, a renunţat anul acesta să mai candideze, poate ca ultimă formă de rezistenţă.

Întrebarea este dacă se mai poate aşa. Dacă România poate continua cu această somnambulie vegetativă. Iar răspunsul trist este că se poate.