O nebuloasă politică

Toate sondajele de opinie publicate în ultima vreme semnalează o prezență foarte redusă la vot, una aproximativ egală cu cea din 2008. Oricâtă neîncredere am avea în sondaje - și avem, din motive temeinice - nu are nimeni interesul să mintă cu privire la nivelul absenteismului, nici sondorii și nici intervievații. Ba, am putea crede că sondajele dau mai curând un nivel mai mare de prezență la vot, căci a merge la urne este ”respectabil” în timp ce a boicota alegerile este, dimpotrivă, ”iresponsabil”.

În 2008 situația a fost neobișnuit de proastă, la urne prezentându-se numai 39,20% din alegătorii înscriși pe listele electorale. Atunci însă lucrurile se explicau mai ușor. Partidele, fără excepție, nu făcuseră altceva decât să liciteze creșterea salariilor. Un vot unanim în Parlament îl pusese și pe președintele Băsescu într-o situație dificilă, obligându-l (e un fel de a spune) să promulge legea și să-și lanseze propriul partid, pe atunci în opoziție, în cursa pentru  salarii. A fost un spectacol straniu în care toate partidele spuneau exact același lucru și, cu toate acestea, acuzându-se reciproc. Rezultatul a fost cât se poate de logic, căci dacă nu există competiție, motivația votului dispare.

Cu siguranță că diferențele dintre partide erau totuși destul de mari, dar - spre suprinderea celor care se ocupă asiduu de politică - o mare parte dintre alegători au o cunoaștere vagă, redusă la câteva linii generale. Și nici nu este chiar atât de condamnabil pe cât pare, căci o bună politică democratică nu ar trebui să devină obsesivă, ci să reprezinte doar un cadru general de referință, unul redus chiar la un simplu sentiment. De pildă oamenii votează în masă dacă resursele lor vitale, salariile, pensiile, proprietățile, identitatea națională, ar putea fi amenințate. Dar dacă se simt în siguranță, se dezinteresează subit de politică. E un dezinteres care ni se pare firesc și benign. Cu siguranță alții vor decide în locul lor, dar dacă subiectele aflate în dispută sunt pentru ei nerelevante, de ce ar trebui condamnați pentru dezinteresul lor?

Prin urmare, într-un an în care toate partidele promiteau să crească salariile și pensiile, alegătorii, (acea majoritate care funcționează dupa indicații ”spectrale”) au crezut de cuviință că votul nu are nicio relevanță. Există și absenteiștii pretențioși, care ”nu au cu cine să voteze”, dar ei sunt filosofii absenteismului, dacă putem spune astfel, care teoretizează boicotul și îi pun în valoare virtuțile. A nu vota înseamnă a atrage atenția asupra lipsei de alternativă. Mai sunt și nihiliștii și anarhistii pentru care alternativa nu există în mod asbolut, dar ei sunt puțini, deși vizibili.

Condamnarea absenteismului este din aceeași specie cu condamnarea votului ”populist”. Căci a nu vota sau a vota ”greșit” par a se opune deopotrivă ordinii actuale. Am văzut că englezii au votat ”greșit” la referendumul pentru ieșirea din UE și că deunăzi italienii au votat la fel de ”greșit” împotriva reformării Senatului și a consolidării executivului central. Tot ceea ce nu corespunde viziunii forțelor dominante - și care sunt răspunzătoare integral de criza Europei de astăzi - este discreditat sub eticheta de ”populism”. Marea problemă este că eticheta aceasta a devenit foarte elastică și că ea tinde să acopere orice critică la adresa Uniunii Europene. Nu ar trebui să obosim în a atrage atentia că probitatea și spiritul critic au ajuns să fie puse sub același stigmat. O rezoluție recentă a Parlamentului European sugera că orice critică îndreptată împotriva UE este neavenită, căci ar fi de folos propagandei rusești.

 Nu am uitat că și americanii au votat ”greșit” în recentele alegeri prezidențiale, după cum am remarcat că, în ciuda faptului că austriecii au votat duminică în favoarea ecologistului Alexander Van der Bellen (53, 8% ), nu au scăpat de o judecată neiertătoare: cealaltă jumătate din populație (46,3%)  ar suferi de un grav populism, dacă nu chiar de fascism. Problema este că atunci când jumătate din lume (puțin peste sau puțin sub 50%, după caz) este considerată vinovată, când jumătate dintre alegători sunt repudiați ca ”nefrecventabili” , democrația însăși este pusă sub semnul întrebării. Și ce sens mai are noțiunea de ”extremă”, dacă jumătate dintr-o țară este ”de extremă dreaptă”?

Revenim la problema românească. Față de anul 2008, absenteismul anticipat pentru alegerile de duminică nu mai poate fi explicat la fel de ușor. De data aceasta partidele, în ciuda unor poziții asemenătoare față de salarii, au abordări diferite ușor de sesizat. În linii mari, votul se va da după următoarea linie de separație: interesul național vs interesul global (european). Cel puțin din acest punct de vedere premierul Cioloș a pierdut lupta de imagine, fiind asimilat fără voia lui unei perspective eurofile opuse interesului local. Dar acest clivaj este departe de a mobiliza mari mase de alegători ca în Marea Britanie sau, în alte chipuri, chiar Franța. În primul rând pentru că opoziția ”național vs european” nu a fost exprimată fățiș, ci doar aluziv și în forme disimulate. Votanții PSD, de exemplu, nu profesează o critică conștientă a Uniunii Europene, ba uneori ar putea avea opinii opuse, iar liberalii nu sunt apologeți ai Uniuni, manifestând uneori reticențe vizbile.

Pur și simplu tema europeană, expusă clar și explicit peste tot în Europa, este aici topită în aluzii duse până la jumătatea drumului. În al doilea rând, România rămâne una din puținele țări ale UE în care majoritatea alegătorilor continuă să aibă o opinie favorabilă față de construcția comunitară, dar tendința este și aici descrescătoare. Putem bănui de aceea că semnificația absenteismului masiv anticipat la alegerile de duminică ar fi tocmai această stare nebuloasă de indecizie politică.

Horațiu Pepine