1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

O mie de copii pe zi

S-au spus multe şi mărunte despre Hanna Arendt. La fix 7 decenii de la debutul deportării la Auschwitz a evreilor maghiari e cazul să se revizuiască o bună parte din aceste afirmaţii.

Mia de copii care trebuia ucisă în acea zi tocmai se pusese în mişcare, fiind literalmente împinsă, spre iritarea lui Rudolf Höß, comandantul de la Auschwitz, spre camerele de gazare, când, la Budapesta au început să se învârte roţile primelor vagoane de marfar. Era ziua de 15 mai 1944.

În memoriile sale Höß afirmă că la Auschwitz, copiii se aruncau uneori în genunchi, implorându-i pe torţionari şi ucigaşi să-i cruţe. „Îmi tremurau genunchii” afirmă el, în amintirile redactate după război, la umbra unei spânzurători, când, în ciuda fierbinţilor lor rugăminţi, cei mici „trebuiau totuşi mânaţi spre camerele de gazare”.

Trenurile ungureşti destinate în 1944 să alimenteze cu sânge proaspăt inima acestui infern concentraţionar nazist erau, în acea zi dulce de primăvară, înţesate cu evrei deportaţi. Cu oameni mari şi mici. Cu femei, bătrâni şi copii. Cu bărbaţi în toată firea, sănătoşi ori bolnavi. Cu elevi, eleve şi pensionari. Cu muribunzi şi bebeluşi.

Adulţii nutriseră iluzii ample. Mai toţi se îmbătaseră cu deşarte nădejdi. Speraseră în himere. Crezuseră că sunt unguri. Limba lor maternă era, în genere, maghiara, iar nu idişul sau româna.

Auziseră, poate, zvonuri despre masacrele comise în Transnistria, despre cele săvârşite în masă, în rândul evreilor polonezi, poate şi de surghiunirea lor în lagăre. Dar erau convinşi că, aşa integraţi cum erau, civilizata Germanie le va rezerva o cu totul altă soartă, net mai bună, decât cea a evreilor esteuropeni, cei religioşi, perciunaţi şi negermanizaţi.

Alte trenuri similare, aflate sub atenta supraveghere a unui oarecare Adolf Eichmann şi a sutei de subalterni ai ofiţerului gestapovist, şef al „Judenreferat”, departamentul pentru evrei al poliţiei politice naziste aveau să-şi transporte marfa umană spre cuptoare. Cu regularitate de ceasornic aveau să ruleze ele şi după data de 15 mai 1944.

O mică pauză avea să pună capăt vremelnic transportului. Amiralul Horthy, liderul de atunci al Ungariei presimţise, ca şi mareşaul Antonescu, inexorabilul final al catastrofalei aventuri naziste, cea mai oribilă şi mai amplă crimă din istorie.

Spre a-şi scuti ţara de fireştile consecinţe grave ale înfrângerii regimului nazist, Horthy, un lider antisemit care nu comisese până atunci crime în masă de felul celor săvârşite de Antonescu la Iaşi, Galaţi, Dorohoi, în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, şi-a schimbat la Budapesta cursul politic în februarie 1944.

Motiv pentru care Hitler a hotărât să ocupe Ungaria şi să-l înlăture pe amiral. Odată cu trupele germane a sosit la faţa locului şi Eichmann. La iniţiativa şi insistenţele lui, o mare parte din cei 700.000 de mii de evrei unguri au început să fie arestaţi în baza legislaţiei antisemite a Ungariei de atunci. După cum relevă şi Matthias Bertsch la postul naţional de radio al Germaniei, Deutschlandfunk, evreii maghiari au fost reţinuţi în masă, "de poliţişti unguri. S-au văzut concentraţi în ghetouri şi sinagogi, ori în fabrici dezafectate, înainte de a fi deportaţi la Auschwitz".

Totuşi, avertizat de puterile occidentale, Horthy a dispus la începutul lunii iulie oprirea deportărilor. Până la debarcarea lui, de către versiunea ungurească a legionarilor, fasciştii antisemiţi, pro-nazişti, ai Crucilor cu Săgeţi, în octombrie 44, evreii unguri au fost câteva luni scutiţi de deportări.

Apoi mii de evrei au fost salvaţi de curajul şi inteligenţa diplomatului suedez Raul Wallenberg, cel care, riscându-şi zilnic viaţa, le-a procurat în masă paşapoarte spre a-i extrage din maşinăria asasinatelor în masă puse în mişcare de Eichmann.

Arestat şi răpit fără vreo vină, după război, de către ocupanţii sovietici, Wallenberg avea să dispară şi să fie, probabil, ucis mişeleşte de către KGB, în lugubrele temniţe comuniste ale Uniunii Sovietice, pe care încearcă, în aceste zile, s-o refacă preşedintele Rusiei, Vladimir Putin.

În toamna anului 1944, trecerea la cârmă, la Budapesta, cu ajutor nazist, a fasciştilor lui Ferenc Szalasi, avea să repună în mişcare fabrica morţii. În final, patru sute patruzeci de mii evrei unguri (şi români) deportaţi de nemţi şi de fasciştii maghiari din nord-vestul Transilvaniei aveau să îngroaşe oştirea celor şase milioane de jertfe evreieşti ale Holocaustului.

Am stat de vorbă recent cu Gabriel Bach, procurorul şef adjunct în procesul intentat la începutul anilor 60, la Ierusalim, lui Adolf Eichmann, unicul om condamnat la moarte şi executat în Israel, pentru asasinarea ori complictatea la asasinarea a patru milioane de evrei europeni.

Am moderat la Aachen o conferinţă susţinută de octogenarul jurist israelian, o pesonalitate ilustră, dar de o modestie desăvârşită, a cărei întâlnire cu istoria rămâne realmente memorabilă. L-am întrebat despre celebrul verdict al Hannei Arendt cu privire la „banalitatea răului”.

Controversatul concept, care mi s-a părut multă vreme suspect, fusese pus în circulaţie de faimoasa elevă şi iubită a filosofului antisemit, Martin Heidegger, un gânditor de mare faimă, care-i criticase în jurnalul său intim pe membri partidului său nazist pentru lipsa radicalităţii şi rigorii demersurilor lor.

În mult şi adesea eronat invocata ei carte despre procesul Eichmann, Arendt se arătase convinsă de varii chestiuni discutabile. Considerase, de pildă, că inculpatul gestapovist, organizatorul şef al Holocaustului, care verifica personal în 1944, în gara din Budapesta, vagoanele pline ochi cu evrei trimişi la moarte, la Auschwitz, n-ar fi reprezentat decât o neînsemnată rotiţă birocratică. O roată minusculă şi insignifiantă într-un mare sistem totalitar.

Gabriel Bach a început prin a evoca la Aachen figura lui Eichmann, reliefând că l-a întâlnit la închisoarea din Haifa, după răpirea lui în Argentina, unde nazistul se ascunsese după război, fiindu-i prezentat ca inculpat în timp ce tânărul procuror israelian răsfoia cartea lui Rudolf Höß. Bach tocmai apucase să citească pasajul comandantului de la Auschwitz despre copiii conjurându-i inutil pe asasinii din lagărul de exterminare de pe teritoriul polonez să le dăruiască viaţa.

Originar din Germania, de unde apucase, graţie tatălui său prevăzător, să se refugieze la vreme şi să emigreze în Olanda, iar apoi în Ţara Sfântă, Bach vorbea germana ca limbă maternă. Şi-a petrecut multe ceasuri, zile, săptămâni şi luni stând de vorbă cu Adolf Eichmann. O invitase pe Hannah Arendt să se informeze de la sursă despre inculpat şi proces, dar ilustra gânditoare americană, emigrată şi ea din Germania înainte să poată fi deportată de nazişti şi lichidată în Holocaust, refuzase categoric, la Ierusalim, orice contact cu autorităţile.

În privinţa ei, Bach e categoric. Hanna Arendt s-a înşelat grav. A răspîndit deopotrivă multiple informaţii false şi opinii eronate. Departe de a fi doar o simplă rotiţă în sistem, Eichmann s-a dovedit un asasin în masă plin de ardoare şi avânt, purtat de un irezistibil instinct al crimei.

Bach nu face economie de exemple concrete spre a-şi ilustra teza. Eichmann ar fi putut lesne accepta salvarea unor evrei izolaţi, extrem de utili Germaniei, prestigiului celui de-al III-lea Reich, ori maşinăriei de război naziste. Spre binele Wehrmachtului şi a efortului de război nazist ar fi putut de pildă izbăvi de soarta deportării un rarisim specialist evreu în tehnică radar, arestat în Franţa. A refuzat. Şi-a asumat eforturi considerabile, ieşite din comun, spre a avea grijă ca evreii să fie, pe cât posibil, asasinaţi cu toţii, fără excepţie.

Un interviu acordat de Eichmann după război, dar înainte de a fi fost capturat şi judecat în Israel confirmă plenar informaţiile livrate de juristul israelian.

Încât e cazul să se reevalueze consistent, între altele, legenda cu privire la „banalitatea răului” şi să se revizuiască acele părţi ale istoriografiei nu în ultimul rând esteuropene, care se cantonează în explicaţii confortabile, menite să contribuie la disculparea marilor şi micilor criminali. A tuturor celor care ar fi putut opri exterminarea, de pildă în Transnistria, dar n-au făcut-o. A tuturor celor care au participat activ la ele. A tuturor celor care au crezut că sunt obligaţi să-şi îndeplinească norma de o mie de copii ucişi pe zi, în timp ce le "tremurau", pasămite, "genunchii", de supărare că nu-i pot cruţa.