1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O lecţie politică din afara politicii

Între autoritatea religioasă şi cea politică există deosebiri fundamentale, dar cu toate acestea şi una şi alta au nevoie de dovezi indubitabile de devotament şi loialitate.

Privind începutul noului pontificat, înţelegem uşor de unde se poate trage gelozia politicienilor. Autoritatea firească şi relaxată pe care suveranul pontif o emană în rândurile credincioşilor sau a celor care au măcar o mică nostalgie conservatoare este ceva rarissim, dacă nu imposibil în democraţiile moderne. Dar cu toate că, în esenţă, acest tip de autoritate este impropriu în spaţiul democraţiilor liberale, politicienii aspiră, firesc, la mai multă credibilitate personală şi putere de convingere.

Şi care sunt semnele exterioare cele mai sigure ale acestei netrucate autorităţi? Cu siguranţă e vorba de simplitate şi modestie. Prin comparaţie cu importanţa pe care o arogă demnitarii din ţările estului fost comunist ( şi cei din România), politicienii nordului european sunt mai puţin emfatici, mai simpli în relaţia cu ceilalţi şi, dacă ni se îngăduie, ”mai egali”. Dar prin comparaţie cu nordul, chiar şi sudul Europei are nevoie de mai multă regie şi de mai multe însemne ale prestigiului conferit de putere.

Sunt acestea consecinţe ale protestantismului nordic şi ale catolicismului meridional? Sau - ca să nu mergem atât de departe - ar trebui să le vedem ca urmări ale istoriei politice şi economice, ca expresii ale gradului diferit de egalitarism? În orice caz, un anumit aspect pare să joace un rol privilegiat. Este vorba de dimensiunile corupţiei. Potrivit anchetelor realizate periodic de organizaţia Transparency International, corupţia în ţările nordului este mult mai scăzută decât în est şi în sud. Pe această convingere publică că demnitarii aleşi sau numiţi sunt de regulă virtuoşi se întemeiază un grad ridicat de încredere. Or, într-un asemenea context psihologic, în care deputatul sau consilierul local este privit îndeobşte cu încredere, butaforia autorităţii devine ridicolă.

Aerul acesta al propriei importanţe pe care îl afişează de multe ori demnitarul român nu îşi are rostul într-o lume în care fiecare îşi cunoaşte locul în societate şi în care privilegiile sunt reduse la cât mai puţin. Dimpotrivă, într-o societate a încrederii este profitabil să fii modest şi doar ştim foarte bine că perversitatea politicii a făcut ca până şi ”firescul” şi „modestia” să devină un limbaj electoral şi o formă de demagogie. În România îndemnul acesta a dus până la caricatură: ”Dacă va aduce voturi partidului, voi umbla şi desculţă”, brava recent o politiciană de prim plan. Dar în ciuda acestor evoluţii baroce, un anumit grad de firesc a existat totuşi şi există pe mai departe în societăţile egalitare bazate pe încredere şi pe convingerea că un politician este corupt prin excepţie şi nu prin regulă.

Dimpotrivă, în spaţiul dominat de neîncredere, aşa cum este cel românesc (încrederea ea însăşi poate fi cuantificată), relaţia dintre cetăţeni şi demnitarii statului este parazitată de strategii complicate. Cetăţeanul arborează forme de respect şi preţuire subliniate în exces, iar demnitarul afişează o vizibilă condescendenţă, menită să-i marcheze deopotrivă superioritatea şi disponibilitatea democratică. Şi unii şi alţii nutresc însă gânduri ascunse. Cetăţenii nu cred prea mult în cinstea celui din faţa lor, iar cel sus pus se aşteaptă la solicitări neruşinate. Este greu să găsim în această ambianţă forme de autoritate personală reală, iar atunci când se ivesc anumite cazuri mai fericite, ele se prăbuşesc repede în neîncrederea din care s-au ridicat.

Mai ales în contextul acesta de suspiciune maladivă un om politic ar avea nevoie de o conduită fără fisuri, de o consecvenţă şi de un devotament fără egal. Prăbuşirea morală dramatică în care se află societatea românească se datorează faptului că până şi cei mai promiţători politicieni au lăsat să se vadă că îşi regizează modestia şi loialitatea faţă de binele comun, urmărind în paralel obiective meschine. Chiar dacă unii dintre ei au făcut şi lucruri bune, impuritatea întrezărită a distrus orice autoritate.

În cele din urmă s-a văzut cu claritate că, dacă puterea poate fi deghizată în haine modeste, încrederea şi autoritatea nu pot fi falsificate. Şi nimic nu este mai rău decât o putere lipsită de autoritate.