1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O istorie convenţională a comunismului românesc

Elevii de liceu vor putea să studieze, începînd din acest an, „O istorie a comunismului din România”.

default

Nu „istoria comunismului”, ci doar „o istorie” – ceea ce ne defineşte încă o dată cu cîtă prudenţă ne apropiem noi de adevăr, fie şi atunci cînd acesta e în interesul copiilor noştri.

Manualul „O istorie a comunismului din România” a fost lansat miercuri de Editura Polirom şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. El a fost aprobat de Ministerul Educaţiei la începutul lunii august prin ordin al ministrului şi este destinat elevilor de liceu din clasele a noua şi a zecea care doresc să studieze, ca disciplină opţională, comunismul românesc. Mai exact, „o istorie a comunismului românesc”.

Autorii manualului sînt doi profesori de istorie, doi cercetători la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea, un cercetător la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii şi un cercetător la Institutul de istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, Dorin Dobrincu – cel care a fost şi coordonatorul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Personal, salut iniţiativa editării unui astfel de manual, însă îmi exprim totodată scepticismul în ceea ce priveşte eficacitatea lecţiilor de istorie a comunismului pentru liceeni, avînd în vedere mai multe aspecte.

Mai întîi: din dorinţa autorilor de a da o notă ştiinţifică perioadei comuniste analizate, altfel spus din dorinţa de obiectivitate a istoricului, avem adesea în faţă o materie rece, o realitate abstractă – tocmai acolo unde, pentru cei mai mulţi dintre aceia care au trait-o, realitatea comunistă a fost de concreteţea unei cămăşi ude purtate direct pe piele, la un ger de minus douăzeci de grade.

În al doilea rînd, crime monstruoase ale regimului comunist – şi mă gîndesc întîi de toate la „experimentul reeducării” de la Piteşti – sînt epuizate în cîteva paragrafe. Este adevărat că elevilor le sînt indicate surse bibliografice şi li se prezintă scurte fragmente din cărţile apărute, însă tabloul rămîne rece, abstract, nelocuit de sentimente.

Or, după părerea mea, interesul tinerilor pentru istoria comunismului nu va putea fi cîştigat decît prin însufleţirea acelui tablou – un tablou oribil, dar în acelaşi timp teribil de viu. Impresia generală e că noi, cei de acum, nu avem nici o legătură cu ceea ce „scrie în cartea de istorie a comunismului”. Or, din păcate, avem. Iar copiii noştri trebuie să ştie că avem.

Şi dacă nu au aflat-o de la noi, în cei aproape douăzeci de ani de cînd pretindem că ne-am eliberat de comunism, atunci să le oferim posibilitatea să afle la şcoală, de la profesorii lor, ce vremuri am trăit, dar şi cum ne-am aplecat, cei mai mulţi dintre noi, sub acele vremuri.

Un paragraf din capitolul „Rezistenţă şi disidenţă în timpul regimului comunist” ar fi trebuit să fie, după părerea mea, „firul roşu” al acestui manual de istorie a comunismului românesc. Dar nu este.

Iată un insert din acel paragraf: „Spre deosebire de alte ţări din regiune, în România disidenţa a fost redusă, pe de o parte din cauza lipsei unei tradiţii civice, iar pe de altă parte din cauza cooptării masive a intelectualităţii de către partidul-stat”.

La aceeaşi întrebare, la care nu am răspuns nici noi pînă acum, anume: „Cum a fost posibil să suportăm toate atrocităţile regimului comunist?”, nu dă un răspuns nici manualul de istorie a comunismului din România, destinat elevilor de 14-15 ani.

Este motivul din care întrezăresc încă de pe acum că la această disciplină nimeni nu va rămîne repetent. Şi aceasta, datorită faptului că trăim deja o repetenţie cvasi-generală, părinţi şi profesori deopotrivă, la lecţia de istorie personală – şi atunci cine să mai dea note proaste elevilor?