1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O glumă cu două feţe

Vestea întoarcerii preşedintelui Băsescu în viaţa politică după încheierea mandatului a creat tulburare în cadrului partidului în care lupta se poartă preponderent între “autonomişti” şi partizanii loiali preşedintelui.

Elena Udrea a glumit inspirat pe tema emoţiei provocate de anunţul rămânerii preşedintelui Băsescu în viaţa politică. “Eu propun ca pe preşedinte să-l alungăm din ţară ca să nu mai fie un pericol pentru USL şi să scriem în Constituţie lucrul acesta.”

Dar declaraţia aceasta funcţionează în ambele sensuri. Dacă ironia îi atinge pe contestatarii radicali gata de orice excese, ideea în sine evocă o soluţie nu neapărat absurdă. Elena Udrea, fie că a intenţionat fie că nu, a amintit de instituţia ostracismului care funcţiona la vechii greci ca igienă publică împotriva ambiţiilor politice exagerate şi uneori, în vremuri de criză, ca remediu pentru discordia politică. Aşadar se întâmpla, în Athena sau Argos după cum relatează Aristotel, ca unii conducători care dobândeau o influenţă personală excesivă să fie trimişi în exil.

Aristotel nu găsea că ostracismul este cel mai bun lucru care se poate întâmpla, considerând că e recomandabil ca situaţiile critice să fie prevenite. Dar el admitea că “influenţa preponderentă fie a unui singur individ fie a mai multora în sânul Statului”(Politica) este semnul unui rău politic.

Ostracismul a fost abolit în clipa în care populismul, invidia unora şi manipularea politică deveniseră mai detestabile decât persoanele cele mai detestate, dar procedeul a continuat să fascineze prin caracterul său paradoxal. Pe de o parte cei exilaţi erau alungaţi cu multă cruzime, pe de alta nu îşi pierdeau cu totul dreptul de cetate, având posibilitatea de a se întoarce chiar în demnităţile deţinute. După cum unii dintre ei, alungaţi în momente de tulburare, erau chemaţi înapoi când cetatea era cuprinsă de regrete.

Evocarea acestor lucruri vechi seamănă însă izbitor de mult cu situaţiile trăite recent de societatea politică românească. Suspendarea şi referendumul de demitere au fost, mutatis mutandis, o formă de ostracism, care, să nu uităm, se decidea în antichitatea greacă prin vot popular. Ostracizarea unui om politic era decisă în urma unui soi de referendum.

Ca şi Aristotel am putea spune că ar fi de preferat să nu se ajungă la un referendum de demitere şi că în acest scop ar trebui evitate chiar situaţiile care pot inspira un asemenea procedeu. Dar la ce se referă filosoful grec? La dominaţia excesivă a unui singur individ sau a unui grup restrâns, la apariţia oligarhiilor şi la inerenta carenţă democratică.. Bineînţeles că e riscant să ducem analogiile prea departe, dar nu este mai puţin evident că o concentrare excesivă a puterii executive nu poate fi considerată o situaţie acceptabilă.

Cel puţin în PDL, care a fost marcat decisiv de superioritatea lui Traian Băsescu, tema ostracismului ar putea fi pusă măcar în sens figurat, cu atât mai mult cu cât vechiul ostracism nu excludea întoarcerea după anii reglementari de absenţă.

Elena Udrea a glumit, dar gluma ei ar putea da idei tocmai celor care au a se teme de dominaţia sterilizantă a unei singure persoane.