1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

O bună administrare a fricii

Practicile judiciare disuasive adoptate în ultima vreme nu au reuşit să-şi demonstreze eficacitatea, dar ele par în schimb să definească un stil şi o gândire politică.

default

Cazul deputatului Dan Păsat repune în alt context aceeaşi problemă: justeţea şi eficacitea arestării preventive în cazurile de corupţie. Multă lume se întreabă ce rost ar avea arestarea lui Dan Păsat, când acuzaţiile se referă la fapte mai vechi de un an de zile? Dacă deputatul s-a mişcat până acum în deplină libertate, exercitându-şi totodată dreptul de vot ca membru al parlamentului, ce pericol social ar reprezenta el de aici înainte? Se pun aşadar exact aceleaşi întrebări ca în cazul demnitarului PSD, Constantin Nicolescu, care a făcut infarct când a auzit decizia de arestare preventivă.

Subiectul pretinde de aceea mai multă atenţie.

În motivarea judecătoarei care a decis în primă instanţă arestarea preventivă a lui Constantin Nicolescu, există un pasaj care trimite la caracterul de exemplu al acestei măsuri, la efectele ei publice şi implicit la caracterul disuasiv al legii penale.

E o problemă binecunoscută în teoria pedepselor. Ele nu sunt instituite doar pentru ele însele, pentru suferinţa provocată celui culpabil, şi care rămâne închisă în intimitatea ei dezonorată, ci şi pentru caracterul lor exemplar, de natură să-i descurajeze pe alţii să comită fapte asemănătoare. În Evul mediu, execuţiile erau publice, spectatorii fiind încurajaţi să vină, să privească şi să ia exemplu. Revoluţia de la 1789 a făcut ea însăşi un teribil exces de execuţii cu rol disuasiv. În pofida istoriografiei franceze, ghilotina a devenit emblema ei negativă.

Arestările preventive care privesc mai ales persoane cu mare notorietate publică, descinderile cu "mascaţi” la miezul nopţii, umilirea publică a celui acuzat de corupţie, nu sunt aşadar rezultatul unei conduite discreţionare, un abuz de putere datorat unor magistraţi cu protecţie politică, ci o strategie judiciară în toată puterea cuvântului. Parchetul propune arestarea preventivă şi în cazul în care nevoile anchetei nu o pretind, dacă există premisa unor mari reverberaţii publice.

La temelia acestor practici pare să existe însă o presupoziţie pe care diriguitorii justiţiei româneşti nu îndrăznesc să o rostească cu voce tare: şi anume aceea că societatea românească nu poate fi schimbată decât prin forţă şi frică.

Administraţia de astăzi pare să-şi fi apropriat în bună măsură această perspectivă cinic-realistă, care se potriveşte de altfel foarte bine cu spiritul "de dreapta", dar ceea ce îngrijorează nu este atât realismul şi luciditatea ei, mereu binevenite, cât excesul ei de cinism.

Recent, pe blogul abia inaugurat al Fundaţiei Creştin Democrate, un colaborator apropiat, un om de afaceri elogios prezentat la rubrica “profiluri creştin-democrate”(retras ulterior fără explicaţii), mărturisea că din practica sa zilnică a înţeles că frica rămâne singurul motor eficient al societăţii: "În orice firmă sau instituţie, fie ea din România sau de aiurea, sunt câţiva oameni conştiincioşi care ar munci la fel în orice condiţii. Ceilalţi muncesc mai mult şi mai bine de frică". Iar la capătul unei demonstraţii mai ample, trăgea următoarea concluzie : "contrar aparenţelor şi chiar dacă nu recunosc în public, oamenii preferă o frică echitabilă şi cu reguli clare, absenţei totale a punităţii".

Desigur că nu putem atribui aceste reflecţii personale întregii Fundaţii Creştin-Democrate şi, cu atât mai puţin, întregii administraţii din România, dar pe de altă parte, nu putem trece cu vederea afinităţile de gândire, sensibilităţile şi mai ales presupoziţiile comune care-i leagă de regulă pe oamenii aflaţi în acelaşi câmp politic. În sfârşit, dacă am intra provizoriu în logica acestei gândiri, am spune că ceea ce lipseşte în primul rând în România este "egalitatea" fricii.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder