1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Nu trageţi în pianişti şi preoţi

Cum să ne comportăm în faţa unor crime sinistre precum cea soldată cu asasinarea de către islamişti a unui preot dintr-o biserică normandă? Şi ziariştilor le e greu să articuleze un răspuns adecvat la această întrebare.

Poliţist francez de gardă lângă biserica atacată de terorişti la Rouen, în Normandia

Poliţist francez de gardă lângă biserica atacată de terorişti la Rouen, în Normandia

Cu ajutorul lui D-zeu lumea liberă îşi va regăsi nordul, se va adapta şi va depista replica potrivită după şocul seriei de atacuri culminând simbolic, nu şi faptic, marţi, 26 iulie, prin martiriul unui preot căruia, nerecluşi din vreme, terorişti islamişti i-au tăiat, în numele idolului lor, beregata, în timp ce oficia. Au făcut-o, în fapt, în numele "statului islamic".

Barbaria din Rouen, menită să exacerbeze ura interreligioasă, e de o abjecţie specială. De la Adonia, care se ţinea de coarnele altarului spre a obţine azil divin şi a se sustrage dreptei pedepse pentru uzurparea tronului fratelui său, biblicul rege Solomon, şi până azi, lăcaşurile de cult sunt loc de refugiu. Tempi passati. În numele divinităţii islamiste, au încetat să fie. În Irak şi Siria, înaintea Franţei. Problema e, că, în vest, prea puţin responsabili au un D-zeu. Prea puţini se arată capabili să se orienteze pe ei înşişi, necum o lume nu doar debusolată, ci angoasată şi terorizată la culme. Şi, deci, tot mai vulnerabilă.

Mă întreb ce explozii de ură incontrolabilă ar fi putut urma unor atacuri similare asupra unor biserici răsăritene? Mă întreb dacă Angela Merkel şi Jean Claude Juncker realizează cât de binevenită pentru pacea socială e prudenţa, prezumtiv xenofobă, manifestată în refuzul responsabililor ţărilor răsăritene ale UE de a admite o imigraţie masivă în zone încă insuficient delestate de mentalităţi nedemocratice?

Pe moment, elitele politice germană şi franceză dau din colţ în colţ, oscilând între acţionism şi pasivitate, între propuneri în cascadă de amorsare a represiunii şi sfaturi, nu mai puţin ultimative, de sporire a prevenţiei sau indiferenţei.

Or, dacă nici liderii politici nu se arată în stare să liniştească lumea prin măsuri apte să redea încrederea în alcătuirea şi capacitatea de apărare a societăţilor deschise, fără să amplifice ura şi fanatismul care ar da câştig de cauză terorismului, oare ce mai rămâne? Cine să-i mai orienteze pe europeni? Capii bisericii? Au eşuat, până acum, lamentabil. Formatorii de opinie din presă?

Nici lor nu le vin însă, adesea, idei salvatoare. Dimpotrivă. Unii rumegă, jalnic, lozinci vechi, ţinându-se de ele, în reacţie la criză, ca înecatul de-un pai. Alţii omit să-şi citească atent manualele de jurnalism, de istorie şi politologie şi să ştie că orice mişcare totalitară aflată pe ducă, în teritoriul ei de baştină, precum statul islamic, ori hitlerismul în faza sa finală, îşi amplifică, în loc să-şi reducă, efortul terorist.

Pe varii jurnalişti frica i-a prostit. Unii formatori de opinie redutabili se arată, mai nou, panicaţi, confuzi şi pradă unor accese de narcisism, o boală vulnerabilizându-i acut pe toţi oamenii în criză şi cu afilieri sau identităţi precare sau incerte.

Sigur, a critica presa şi occidentul a devenit un exerciţiu ieftin şi la modă. Ce nu li se pune, mai nou, în cârcă. Ba că, tributar globalismului şi pradă relativismului şi corectitudinii politice, occidentul se autoacuză aiurea, când de fapt nu e de vină. Ba, că nu se acuză destul, pentru că ar fi de vină. Căci, multiculturalist, relativist şi corect politic, i-a lăsat pe islamişti să i se cuibărească în suflet.

La rândul ei, massmedia apuseană ar reacţiona neadecvat, disproporţionat, dezinformant, neghiob, panicard, angoasant şi comercial vorace la terorism şi amocuri. În goană după ştiri de senzaţie vandabile, ar satisface nevoi inexistente ori ilegitime ale publicului, livrându-i detalii despre asasini. Ar furniza astfel informaţiile necesare ca monştri islamişti sau psihopaţi să fie ridicaţi pe scut şi imitaţi de viitori făptaşi.

O recomandare ce pare de bun simţ cere, deci, suprimarea în publicaţii a numelor, portretelor făptaşilor, a mai tuturor detaliilor despre ei. Or, urmând astfel de sfaturi am ajunge până la urmă, ca jurnalişti, să ne închidem tarabele. Există, e-adevărat, şi altă presă în afară de cea bulevardieră. Nu orice senzaţionalism greţos trebuie neapărat să figureze în publicaţiile tipărite şi online. Nu orice e bine să mutileze tipăriturile şi imaginile televizate pentru ca oamenii să se simtă informaţi. Dar atât făptaşii cât şi profilul lor psihologic constituie realităţi relevante. Publicul are un interes legitim să ştie cine şi de ce îl atacă. Iar cenzura e întotdeauna o idee rea.

Problema nu e informaţia, ci terorismul. Şi imitaţia lui de către apucaţi dispuşi să declanşeze un amoc. Poate, prin urmare, deveni periculoasă o dezbatare în presă? Chiar contraproductivă? Poate. Şi e adevărat că pare o idee bună pedepsirea teroriştilor şi psihopaţilor prin retragerea platformei mediatice la care râvnesc cei bolnavi de narcisism.

Dar ziaristul, narcisist el însuşi prea adesea, nu e psihiatru. Nici psiholog, Nici om politic. El e doar un mesager sau eventual interpretul mesajelor transmise, dar nu un Deus ex machina, un lider, un combatant, ori un expert însărcinat să tămăduiască bolile mentale ale criminalilor în masă ori patologiile sociale care-i afectează şi pe ucigaşi şi pe unele din victimele lor potenţiale.

În plus, acest tip de argument falacios livrează din greu muniţie chiar terorismului. Căci, paradoxal, torpilează, în reacţie la terorism, imperativul de a nu li se face pe plac fanaticilor, lichidându-se, aşa cum ar vrea extremiştii, drepturi esenţiale în democraţii, ori stilul de viaţă apusean. Din care face parte libertatea presei.

E înfricoşător când înşişi jurnaliştii lansează asemenea revendicări. Or, când realităţile care-i confruntă îi depăşesc perceptibil. Caz în care nu puţini încep fie să le conteste cu totul, fie să le răstălmăcească natura, să nege existenţa mesajului, ori, la rigoare, să încerce să-l asasineze retoric pe mesager şi interpret.

„Nu trageţi, suntem doar pianiştii”, am putea deci scanda, ca jurnalişti, în aceste zile, cot la cot cu oamenii simpli, care, martori întâmplători la unul sau altul din atentatele zguduind în serie statele apusene, transmit, prin intermediul reţelelor de socializare, ştiri şi poze despre criminali şi atrocităţi. Dar, dacă acest apel s-ar adresa teroriştilor, ar fi perfect inutil. Deşi îl invocă la tot pasul pe Creator, terorismul n-are nimic sfânt. Nu poate fi decât zdrobit oriunde s-ar manifesta. A revendica orice altceva e a-i ceda.

Vă mai recomandăm