1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Nu-i despre Ion Iliescu. E despre noi

Va fi el judecat pentru sângele vărsat? Pare că da. Dacă nu pentru tot acest sânge, măcar pentru cel vărsat în mineriade. Dacă nu pentru toate, măcar pentru victimele barbariei din iunie 90. În boxă luăm însă loc şi noi.

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Pe cine priveşte acest proces? Doar pe Iliescu Ion şi pe complicii ex-preşedintelui? Nu-i poate prea târziu? Şi ar mai conta, de fapt, trimisul după gratii al unui nins de ani, un om politic şi de stat aproape nonagenar şi nu lipsit de oarecari merite? De pildă de cel de-a fi contribuit la a scăpa neamul româneasc de istorica năpastă ceauşistă?

Iar dacă spunem da din toată inima unui proces Iliescu, nu ar fi cazul oare să ne ruşinăm? Nu se ascunde în aprobarea acestei aparent tardive traduceri în justiţie chipul hidos al răzbunării, sentimentul, prea puţin creştinesc, al unei vindicte reprobabile? Şi nu acoperă hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a confirmat decizia Parchetului de relansare a dosarului mineriadei din 13-15 iunie 90, pericolul deschiderii de răni profunde, cicatrizate doar superficial? N-ar putea ele, odată reexpuse atmosferei, să se infecteze şi să repună în pericol pacea socială în România?

În discuţie nu e certa răspundere morală şi politică a lui Ion Iliescu pentru mineriada declanşată la o jumătate de an după răsturnarea regimului ceauşist. Mărturii credibile, probe şi logica politică şi istorică precum şi, nu în ultimul rând, declaraţiile publice ale lui Ion Iliescu, îl incriminează şi împovărează însă şi juridic, grav, pe actualul lider de onoare al social-democraţilor români. Care declara public în iunie 90: "Dragi mineri, mă adresez dvs. mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri, în frunte cu dl Cosma, se va deplasa către Piaţa Universităţii, pe care vreau să o reocupaţi dvs. Avem de a face cu elemente de-a dreptul fasciste, elemente incitate, multe din ele drogate."

E clar azi că barbaria fără seamăn, pe-atunci, în Europa postbelică, a contribuit, prin dezlănţuiri de violenţă antistudenţeşti evocând ferocitatea şi primitivismul imanent antiintelectual al Khmerilor Roşii, la consolidarea puterii iliesciste. Una devenită brusc, prin crimele din acel iunie, definitiv şi irevocabil ilegitimă şi neo-totalitară devreme ce a recurs la invazii de hoarde din epoca de piatră şi la vărsarea de sânge nevinovat spre a o stabiliza astfel încât să nu i se substituie un stat de drept civilizat.

E clar şi că s-a ipotecat atunci viitorul democratic al naţiunii. Ştiut fiind că un sistem în care oamenii se bucură de libertate şi egalitate în faţa legii nu se poate edifica pe nedreptate flagrantă, de felul nepedepsirii asasinilor sau a instigatorilor lor, e totodată limpede că nu e niciodată prea târziu să se pună capăt rătăcirilor pe-un drum greşit. Cât timp trăiesc nu-i prea tardiv să se restabilească adevărul şi să se facă justiţie, indiferent de meritele anterioare sau de vârsta celor judecaţi. Şi indiferent de sentimentele compatrioţilor lor. Avem deci a mulţumi CEDO că acest dosar s-a redeschis. România s-a văzut pe drept condamnată de Curtea Europeană, în 2012, pentru că n-a întreprins eforturile necesare elucidării judiciare a acestui foarte sumbru capitol al istoriei.

Intuim deci lesne, că e inexplicabil şi revoltător mai mult decât faptul, care, întemeiat, o scandaliza pe Monica Macovei în 2014, şi-anume că, după ani de zile de la sentinţa CEDO, procesul lui Iliescu şi al prezumtivilor săi complici încă nu începuse. Şi nu e întâmplător că răstimpul notabil scurs de la sentinţa europeană coincide cu intervalul care a debutat cu prima validare în alegeri a guvernării Ponta, nepotul spiritual al primului preşedinte postcomunist al României. Al cărui ales, Tiberiu Niţu, a fost desemnat de acelaşi Ponta să ocupe funcţia de procuror general.

Impunitatea e marca tuturor regimurilor criminale. Nu ştiu stat autoritar, dictatorial sau totalitar în care criminalii politici să fie urmăriţi, judecaţi şi condamnaţi în chip firesc, ori să nu se bazeze, în număr mare, pe promisiunea de a nu fi traşi vreodată la răspundere. Nu există tiranii, în care călăii, stăpânii şi comanditarii celor ce, din raţiuni politice, execută oameni în serie, pe stradă, în capitală, în puşcării, în spitale, în păduri sau parcuri, la un ceai, în holul caselor particulare, la sediul chesturilor sau în trenuri ale morţii să nu se simtă în siguranţă.

În România mineriadelor, stăpânii călăilor au comandat, în aplauzele majorităţii, nu doar asasinarea terapiei de şoc, a anticomunismului real şi a reformei radicale, ci şi uciderea, alături de oameni omorâţi de ortaci, în egală măsură a linei evoluţii spre democraţie a ţării ca şi, prin inviolabilitatea asasinilor, a simţului dreptăţii şi onoarei. Or, chiar nimic nu corupe mai rău. Nimic nu încurajează următoarea generaţie de asasini, ca şi următoarea generaţie de politicieni penali şi de baroni locali mai puternic decât scutirea de pedepse a criminalilor. Nimic nu-i reconfortează mai durabil decât tranzacţiile dintre un regim şi ucigaşi precum cei ai Securităţii, cea reconstituită rapid de Ion Iliescu şi Petre Roman, cărora, din 1990, li s-a semnalizat că nu mai au a se teme, dacă pactizează cu regimul. Şi au pactizat, aşa cum înaintea lor s-au dat pe brazdă, în regimul comunist, asasini antonescieni sau legionari.

Dar, nu au pactizat şi alţii, după iunie 90, cu Ilici? Sigur, prescrierea unor delicte are în jurisprudenţă noima ei. Dar, dacă luăm în serios democraţia, dacă dorim s-o salvăm într-o lume plină de tenative fascistoide, neocomuniste şi islamiste de a o arunca în aer, o astfel de prescriere nu poate pentru nimic în lume să acopere crimele de sorginte totalitară. A nu le pedepsi ar fi nu doar o crimă împotriva memoriei şi a democraţiei. Ar însemna lezarea profundă, intolerabilă şi cu urmări incalculabile a celui mai elementar simţ individual şi colectiv al dreptăţii, în numele unei omenii rău înţelese, al unei securităţi juridice îndoielnice şi al perspectivelor unei păci sociale iluzorii.

Fiindcă, după cum a reliefat cândva marele jurist german Ernst Benda, în dezbaterea cu privire la crimele naziste, „impunitatea unor criminali care pot fi pedepsiţi, dar nu sunt, corupe”. Şi anume „în chip insuportabil”.

Acestea fiind spuse, e clar că procesul Iliescu nu e doar al lui şi al complicilor săi. E şi al românilor care l-au ales din nou şi din nou. E al gospodinelor care aplaudau pe margine când minerii sfărâmau capete de studenţi şi le violau prietenele. E al „secăturilor entuziaste”, cum le-ar fi numit Panait Istrati, care, vai, l-au făcut şi l-au menţinut până azi preşedinte "de onoare" al unui partid ce-şi spune, culmea, social-democrat.

E, în fine, audierea celor care au tolerat decenii la rând ca justiţia, în cazul lui Zâmbilă, să nu se facă „pentru liniştea noastră”. Precum şi a celor care, dincolo de critici justificate, i-au demonizat pe Traian Băsescu şi pe Monica Macovei şi au pus astfel umărul la anemierea reformelor în justiţia ultimilor zece ani, contribuind la amânarea momentului scadenţei, poate şi pentru a-şi proteja refulata complicitate cu sistemul "democraţiei originale".

Ion Iliescu e, între altele, simbolul părţii nocturne a devenirii noastre. La debutul judecăţii lui se crapă de ziuă şi pentru partea diurnă din noi.