1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Noul Trump, populismul şi efectul prezidenţial

Dacă nu credem în miracole, cum ne explicăm ”schimbări la faţă” precum cea afişată de preşedintele SUA, Trump, între altele faţă de Rusia? Unde i-a rămas populismul? Dar izolaţionismul? Ce e "efectul prezidenţial"?

Cine oare conduce la Casa Albă? O fantomă? Sau mult hulitul populist Donald Trump? E la butoane omul care agita spiritele acasă şi în lume cu ”America First”, o lozincă potrivită pentru o potenţială derivă izolaţionist-fascistă, iar nu pentru cea mai solidă şi importantă democraţie din lume?

Cine e deci la cârmă în America? Un strigoi? Insul pe care a mizat Putin în campania electorală americană şi în favoarea căruia au intervenit hackerii Moscovei? Omul care se dădea prieten cu autocratul rus, şi califica, spre fericirea extremiştilor, alianţa nord-atlantică drept ”învechită”, pentru ca, mai nou, să afirme că "NATO nu e defel caducă"? Şi să admită prin şeful Departamentului său de Stat că raporturile ruso-americane tind spre nivelul lor cel mai rău? E insul care se arăta pregătit să se aranjeze cu un lider ucigându-şi poporul cu arme de distrugere în masă, ca tiranul sirian Bashar el Assad? Sau cel care-l declară ”măcelar şi animal” şi anunţă, ca acum, prin oamenii săi, că epoca dictatorului de la Damasc se apropie de final?

Cine ţine, deci, în mână, pâinea şi cuţitul la Washington? Omul care-şi alesese China comunistă drept viitor duşman preferat şi vitupera în contra manipulărilor ei financiar-monetare? Sau preşedintele care-i tratează pe chinezi ba cu biciul, ba cu zăhărelul?

Ce fel de preşedinte e, deci, Trump? Şi, mai ales, ce fel de preşedinte va fi? E actualul lider de la Casa Albă un ”fascist”, cum au susţinut, alarmaţi, adversarii săi radicali? E un cretin şi un zăpăcit, care nu ştie nimic şi, mai ales nu ştie ce vrea, cum au crezut şi spus alţii? Sau poate un Ronald Reagan, omul care, afişând fermitate într-o fază de declin al Uniunii Sovietice a reuşit, aproape de unul singur, să pună în genunchi imperiul totalitar comunist, cum nu obosesc să se bucure şi să se felicite, după tirul de rachete Tomahawk, unii din susţinătorii săi?

Efectul prezidenţial

Am convingerea că răspunsul la această întrebare trebuie să ţină seama de un dat politico-pishologic ignorat, în genere, de psihologi, pentru că e prea politic, iar de politologi, pentru că prea psihologic.

E un dat esenţial, pentru că explică metamorfoze altminteri aiuritoare, precum cea marcându-l pe fostul preşedinte al României, Traian Băsescu. Şi pentru că luminează decisiv chestiunea populismului şi a traiectoriei sale.

În ajunul alegerii sale în funcţia supremă, Traian Băsescu deplângea destinul ingrat al României, căinându-i, în confruntarea finală cu adversarul său politic, Adrian Năstase, şi pe români, ca fiind condamnaţi să opteze între rele, în speţă fie pentru el, fie penetru rivalul său PSD-ist. ”Ce blestem pe poporul ăsta să aleagă între doi comuniști!” exclama el, mai sincer şi mai autocritic decât oricând în îndelungata sa carieră postdecembristă de traseist, activist politic şi profitor al tranziţiei.

Metamorfoza băsesciană

Dar după mutarea sa la palatul Cotroceni, Băsescu i-a scurtcircuitat şi pe duşmani şi pe prieteni, conducând impecabil reforma care a dus la integrarea rapidă a ţării, acum un deceniu, în Uniunea Europeană. I-a susţinut traiectoria spre vest, i-a forţat, împreună cu Monica Macovei, fostul său ministru al justiţiei, accesul la o justiţie parţial independentă. Că toate acestea constituiau imperative corespunzând intereselor clare ale naţiunii române era, în epocă limpede ca bună ziua. Nici măcar politrucii iliescişti, emanaţi de fosta securitate şi nomenclatură comunistă n-au îndrăznit să conteste această traiectorie decât sotto voce.

Abia după accesul României în structurile euro-atlantice au devenit stridenţi şi au început să se agite ca să încerce să frâneze decomunizarea; ori, precum azi Băsescu, să faulteze justiţia independentă, să genereze un roll back şi să pună pe butuci edificarea statului de drept şi consolidarea democraţiei.

Dar ce l-a determinat pe Băsescu să ajungă mai întâi cu totul altceva decat fusese înainte de a deveni preşedinte, în speţă un veritabil om de stat, pentru ca la final de mandat să se prefacă, sinucigaş, în victima unei reşute deplorabile în politicianismul cel mai gregar?

Efectul prezidenţial şi traiectoria liderului populist

La mijloc e ceea ce am numit „efectul prezidenţial”. L-am definit ca un şoc interior, un seism lăuntric comparabil cu cel prin care trece, ori de câte ori este candid, prospătul neofit. Iscat de frisonul onoarei ridicării sale pe scut şi al intrării sale în istoria neamului, e un şoc capabil să-l scuture în profunzime şi să-l responsabilizeze şi pe cel mai înrăit şi iresponsabil populist, astfel încât să-l determine, de la înălţimea funcţiei sale supreme, să acţioneze onest şi onorabil în interesul neamului său.

Printr-o metamorfoză de proporţii comparabile, deşi derulată mai lent, pare să fi trecut şi Klaus Iohannis. Care însă oscilează periculos între activism benefic şi natura personalităţii sale, tinzând spre îndelungi tăceri autiste.

Dar e oare determinabil, acest efect prezidenţial? E predictibil? I se poate prevedea orientarea?

Întrucât e vorba de psihologie, nimic nu pare mai puţin sigur. Certă mi se pare totuşi direcţia generală pe care o imprimă liderilor populişti. Populismul se mulează lesne, căci n-are, în esenţă, o orientare ideologică foarte clară, de stânga sau de dreapta. E, în fond, preluarea şi amplificarea unor impulsuri şi stări de spirit ale masei. Ca atare, liderii populişti tind să reacţioneze la efectul prezidenţial, traducându-l în acte politice formatate după contextul internaţional precum şi după chipul şi asemănarea elitei naţionale.

Este ea mai degrabă orientată spre democraţie şi liberalism? Populistul îşi va converti, ca proaspăt lider, responsabilizarea, devenind un fervent erou al democraţiei, gen Reagan. Va urma Trump până la capăt traiectoria predecesorului său? E foarte probabil.    

E chinuită elita cu pricina de nostalgii şi fantasme paseiste, religioase ori totalitare şi înconjurată de alte elite autocrate? Liderul populist se va transforma într-un Putin, Orban, Erdogan sau, eventual, într-un bicefal monstru politic cu propensiuni neoceauşiste, gen Dragnea-Tăriceanu.

Dar oare cât îl va ţine efectul? Cât îi ţine şi prezenţa la cârmă.

Aiuritor? Incontestabil. Dar nu va mai fi, când politlogii şi psihologii vor începe să studieze acest fenomen în chip serios şi sistematic.