1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Noul succes al scriitorului Cătălin Dorian Florescu

Recent a apărut la editura müncheneză C.H. Beck noul roman al scriitorului Cătălin Dorian Florescu, originar din Timişoara, stabilit în Elveţia, la Zürich.

default

„Jacob beschließt zu lieben“ (Jacob se hotărăşte să iubească) a fost de îndată foarte bine primit de critici şi de public. O astfel de întâlnire cu publicul a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, pe marginea târgului de carte de la Leipzig. Medana Weident a stat de vorbă cu autorul despre noua sa carte.

Catalin Dorian Florescu

Cătalin Dorian Florescu oferind autografe celor sosiţi în număr mare la Leipzig petnru a-l asculta pe autor

Medana Weident: Trei secole de istorie eureopeană, începând cu războiul de 30 de ani şi ajungând până în anii 50 ai secolului 20,

într-un spaţiu care se întinde practic din regiunea Lorena şi până în Banatul românesc, o lume în care iubirea, frumuseţea sufletească, prietenia se îngemănează, aproape la fiecare pas, cu trădarea, duritatea războiului, a deportării sau dictaturii. Iată doar în câteva cuvinte cadrul în care e depănată pe parcursul a 400 de pagini, în imagini tulburătoare, povestea lui Jacob Obertin, povestea familiei sale. Cel care deapănă această fascinantă poveste este scriitorul Cătălin Dorian Florescu.

Domnule Florescu, stăm de vorbă la doar câteva zile după întâlnirea cu publicul pe care aţi avut-o la Leipzig în seria de manifestări a târgului de carte „Leipzig liest“ (Leipzig citeşte), într-o sală arhiplină în care publicul urmărea cu respiraţia tăiată fiecare cuvânt, fiecare frază, pentru a reacţiona cu surprindere sau, dimpotrivă, prin râs la cele povestite. Ce înseamnă pentru dumneavoastră, ca autor, o astfel de comunicare puternică, aş zice, cu publicul?

Cătălin Dorian Florescu: Mie în general nu îmi plac târgurile de carte. Nu merg la târg, rămân în oraş în general. Am rămas foarte mult în Leipzig, care este un oraş foarte pitoresc, cu o cultură tânără, alternativă, foarte, foarte bogată şi într-un asemenea teatru, în spatele unei cafenele a avut loc această lectură, surprinzător de bine primită. Eram chiar puţin crispat, pentru că nu aveam încă destulă experienţă cu această carte. Cu celelalte cărţi ale mele, cu care am avut sute de astfel de lecturi, mă simt foarte sigur pe ele, dar pe Jacob încă nu reuşisem să-l înţeleg prea bine cum funcţionează acustic şi să îi înţeleg ritmul, melodicitatea şi aşa mai departe. A fost una dintre primele lecturi şi de aceea a fost minunat că a funcţionat aşa de bine, şi eu stând pe scenă mi-am dat seama că publicul vibrează. Am interpretat textul foarte bine. De obicei citesc destul de monoton pentru că las mai degrabă pasajele şi imaginile pe care le redau să vorbească. De această dată mi-a făcut într-adevăr plăcere. De fapt între public şi autor se creează un moment foarte erotic; un erotism al limbajului, al momentului, e o plăcere care acolo s-a simţit foarte mult. Mie în general îmi place să apar în faţa publicului, să am lecturi; am luptat mult, întotdeauna pentru cât mai multe lecturi. Îmi place acest contact viu cu publicul. Este de fapt răsplata mea pentru luni de zile de scris într-un fel de autism, relativ desigur. Este răsplata pe care mi-o iau mereu cu mare plăcere.

M.W.: Deşi romanul abia a apărut , s-a bucurat deja de multe critici foarte pozitive. Neue Zürcher Zeitung vorbea de o saga de familie captivantă, apreciind în mod deosebit calităţile narative ale autorului. Semantara articolului, Beatrice Eichmann-Leutenegger apreciază şi schimbarea de perspectivă de-a lungul acestor trei secole – de la perspectiva protagonistului, Jacob, până la cea a sătenilor. O cronică la superlativ a fost publicată şi de Frankfurter Allgemenine Zeitung sub semnătura unui nume greu al criticii literare germane, Elke Heidenreich. Ea apreciază noul roman scris de Cătălin Dorian Florescu drept "cel mai bun al său", înscriindu-se astfel în "prima ligă a scriitorilor de limbă germană contemporani”. După ce enumeră "forţa narativă, seducţia a limbajului", dar şi "duioşia", exclamă: “Ce povestitor!”

Roman Zaira von Catalin Dorian Florescu auf der Leipziger Buchmesse

La o lansare de succes a cărţii pe piaţă contribuie şi întâlnirile cu publicul. Am amintit la începutul discuţiei nostre de prezenţa dumneavoastră la târgul de carte din Leipzig, aceasta fiind doar una din numeroasele întâlniri cu cititorii programate pentru acest an în spaţiul de limbă germană. Anul trecut aţi întreprins un astfel de turneu în România cu romanul “Zaira”, apărut în traducere la editura Polirom. Care a fost reacţia publicului românesc?

C. D. F.: De exemplu o elevă din Sibiu mi-a scris de curând, spunând că profesorul ei îi ceruse să citească "Zaira", şi nu o găsea. Nu o găsise nici la biblioteca regională. Ea însă, o şcolăriţă fiind, a găsit cartea, a citit-o şi mi-a scris după aceea cu cât de mare entuziasm continua să o citească. Lucrul ăsta se petrece în România tot timpul la cărţile mele. Desigur, nu rămân aşa de mult încât să aflu într-adevăr reacţiile. Merg prin ţară, am lecturile şi a doua zi plec, deci nu reîntâlnesc acei oameni. În momentul lecturilor - eu am un mod, pentru români poate ciudat, de a face lecturile - sunt obişnuit să mi se dea scena şi să fiu lăsat în pace, în timp ce prezentările de carte în România sunt foarte rigide şi sunt ritualizate. Sunt trei, patru sau chiar cinci critici literari care elogiază cartea, după care mai poate spune şi scriitorul trei, patru cuvinte. Eu sunt obişnuit să povestesc mult despre modul meu de a funcţiona, literatura mea, temele mele, cum le găsesc, cum fac munca de documentare, după care citesc. Mi se pare că în mare parte a funcţionat, nu ştiu dacă publicului îi place în întregime acest lucru. În general unde văd reacţiile pozitive sunt ziarele. Zaira, a fost foarte mult apreciată în ţară de jurnalişti. A fost un turneu lung care m-a dus într-o parte a ţării pe care nu o cunoşteam, nu fusesem ca timişorean până la Iaşi. Am cunoscut şi această parte, editura mea fiind Polirom din Iaşi. A fost un turneu foarte frumos, foarte bogat, cu lecturi atât publice seara, cât şi la universităţi, în Oradea, în Timişoara, în Iaşi, în Cluj, uneori cu câteva zeci de studenţi intersaţi de la filologie, alteori cu săli pline. Lucrul ăsta îmi place foarte mult, mai ales cu tinerii, îmi place să-i întâlnesc pentru că nu-i întâlnesc la lecturi publice seara, cel puţin aici la noi în spaţiul german, unde publicul e adesea mai îmbătrânit. Deci în totalitate a fost foarte bine, m-am simţit foarte bine.

Acum, revenind la ceea ce aţi spus, este foarte preţios, desigur, un elogiu a lui Elke Heidenreich. Bătaia mare care se duce pe câmpul culturii se duce pe puţinele locuri care mai există în ziare pentru recenzii literare, sunt foarte puţine, şi în general, în ziua de azi, din păcate trebuie spus, în capitalismul supradezvoltat nu mai triumfă calitatea unei cărţi, ci marketingul unei edituri. Şi de aceea avem tot timpul cele trei, patru, cinci edituri, cele mai importante, cu autorii lor. Desigur că în cazul editurii mele, care e o editură mare, care are şi ea puterea ei, înlesneşte lucrurile să ai o astfel de referinţă superbă în ziarul Frankfurter Allgemeine. Suntem la început de drum, au trecut trei, patru săptămâni. Au apărut şi alte recenzii superbe în ziare cu mari tiraje, poate regionale în Germania sau în Elveţia, radio, televiziune. Deci continuăm pe drumul acesta. Este momentul-cheie în care se pot întâmpla multe lucruri pozitive sau se poate merge mai departe aşa, cu un succes bun, dar fără să se transforme acest bulgăre de zăpadă într-o avalanşă. Suntem chiar acolo în momentul ăsta de trecere de la un stadiu la altul, dacă se poate.

M.W.: „Jacob se hotărăşte să iubească“ este un roman a cărui acţiunie se petrece, ca şi în romanele anerioare - Vremea minunilor, Scurtul drum spre casă, Maseurul orb şi Zaira - din nou în mare parte în România. România, Banatul pe care le-aţi părăsit în adolescenţă, rămân aşadar tărâmul care vă inspiră, izvorul poveştilor, pe care le transpuneţi pe hârtie cu atâta frumuseţe. Este o intenţie sau un act involuntar? 

C. D. F.: Intenţie, act involuntar, melancolie, un lucru care se petrece foarte spontan, soartă... Acest Banat mi-e soartă, îmi este dat, Banatul fiind nucleul României în care sunt acasă. Poveştile îmi sunt spuse de prieteni, deci nu pot să mă prefac că sunt orb sau surd când mi se spun astfel de poveşti minunate cum este cea a maseurului orb sau a Zairei, sau când aflu de această istorie bogată, a bănăţenilor, pentru că în romanul Jacob se hotăreşte să iubească tratez pentru prima oară de fapt o anumită minoritate, cea a şvabilor bănăţeni şi această migraţie de acum trei sute de ani spre estul Europei în căutarea fericirii, al unui petec de pământ, a unei noi vieţi, mai bogate şi mai ales fără foamete, cum pe atunci era în Franţa, în Lorena. Desigur, astfel de poveşti îmi sunt date şi le iau; dacă mi-ar fi date în Elveţia le-aş lua şi de aici, dar nu îmi sunt date, aici ne petrecem altfel timpul, nu găsesc aceste surse de bogăţie, din păcate trebuie spus, pentru că le-aş lua cu mare plăcere. Prima frază în Jacob se decide să iubească, sau Jacob hotăreşte să iubească,(titlul românesc încă nu există) este "În orice furtună se ascunde dracul", plecând de la o superstiţie a românilor din anumite regiuni, că dracul se ascunde de ochii lui Dumnezeu în furtună. Dacă un elveţian mi-ar spune o astfel de frază, sau un neamţ, dacă s-ar coborî la acest nivel de realism magic, de mixtură între realitate, ficţiune, suprarealitate, suprarealism, atunci le-aş lua cu mare plăcere, dar acest lucru nu se întâmplă, deci mă duc acolo unde le găsesc: la sursă.

Florescu, Dorian Catalin

Cătălin Dorian Florescu

 

M.W.: În curând se încheie şi activitatea dumneavoastră de Stadtschreiber, cronicar al oraşului Baden-Baden. Aţi fost şi în alte oraşe germane, de pildă la Erfurt, luând pulsul acestor comunităţi într-un registru literar, eseistic. Ce înseamnă această experinţă pentru dumneavoastră ca scriitor?

C. D. F.: Este foarte importantă şi frumoasă, dar depinde cum îţi aşterni. Eu am fost Stadtschreiber, deci Writer in Residence la Dresda, la Erfurt, la Baden-Baden şi am avut o enormă serie de alte burse. Bine, în general nu se aştepta mare lucru de la mine, decât să fiu prezent în oraş, să am o lectură la început, una la sfârşit. Cam atât, dar depinde cum îşi vede fiecare rolul şi cum vrea să îşi aştearnă viaţa. Să trăieşti în aceste oraşe tot timpul anonim nu ar fi frumos. Să nu te cunoască nimeni, să nu te întrebe nimeni de viaţă, cu toate că oraşele sunt frumoase. Iar bursele nu sunt foarte mari, deci din acest motiv aş putea rămâne la mine acasă în Zurich foarte bine. Singurul motiv pentru care aceste burse şi aceste staţionări au fost foarte importante pentru mine este că am reuşit să îmi creez un propriu mod de a fi Writer in Residence, sau Cronicarul Oraşului. În toate aceste locuri mi-am impus propria vedere, am spus: vreau să scriu pentru ziarele voastre, ceea ce am făcut şi continui să fac acum la Baden-Baden, un oraş nu departe de Stuttgart, foarte bogat, cu totul altfel decât Erfurt sau Dresda din fosta RDG, cu cazinouri, cu săli de concerte unde vin numai nume prestigioase, un orăşel de numai 50.000 de locuitori, cu băi termale, cu muzee, cu vizitatori din toată lumea, cu personaje importante care au venit de 200 de ani acolo, mai ales ruşi, de la ţar până la Dostoievski şi Tolstoi şi Turgheniev şi noi ruşi care vin acum cu mulţi bani - deci am chiar şi multă substanţă de scris cum s-ar spune. Am scris pentru aceste ziare, aceste lucruri au fost citite, prin asta mi-am cucerit primii cititori interesaţi, care mi-au cumpărat cărţile, am fixat o dată pe săptămână la o cafenea o şedinţă în care îi aştept să vină pe oamenii din oraş. La Baden-Baden chiar vin mult mai des decât la Erfurt. Mi-am făcut prieteni, am lecturi în toată regiunea. Lucrurile importante pentru scriitor sunt investiţia în propria prezenţă, atâta timp cât nu eşti obosit, cât eşti puţin extrovertit şi nu te obosesc astfel de lucruri. Prin asta am aflat multe din regiune. Oamenii m-au căutat, mi-au scris scrisori, adresa mea de mail, adresa poştală erau sub fiecare din aceste articole în ziare. M-au invitat să îmi relateze poveşti, mă vizitează o dată pe săptămână la cafenea, vin la prezentările de carte, la lecturi, deci în acest mod funcţionează minunat acest lucru. Dar sunt scriitori care poate nu doresc asta, şi atunci rămân anonimi în regiune şi în oraşe, dar pentru mine nu ar exista acest motiv. Eu nu am nevoie să plec din Zürich să-mi caut alte locuri pentru a-mi crea un univers liniştit unde să scriu. Aş putea scrie foarte bine în Zürich. Chiar am nevoie de oraş, de cafenele ca să scriu. Dar e un mod de a merge din regiune în regiune, cum mergea pe timpuri geamgiul şi striga: Am geamuri!, eu merg din regiune în regiune şi strig: Am cărţi!.

Autor: Medana Weident
Redactor: Ioachim Alexandru