Noua carte a lui Sarrazin

Marţi, fostul senator social-democrat al Berlinului şi membru al conducerii Băncii federale şi-a prezentat noua carte, care a izbutit performanţa de a produce valuri proaspete de indignare încă înainte de a apuca să fie citită.

Sub titlul „Europa n-are nevoie de euro”, volumul celui pe care un comentator al prestigiosului săptămânal Die Zeit îl numeşte „casierul nostru al apocalipsei” prezintă, ca şi controversata carte de debut, un set de cifre, statistici şi date. Toate vor trebui examinate pe îndelete, cu maximă acribie şi rigoare financiară şi economică înaintea oricărui verdict.

Până una alta însă, teza cărţii e clară. Potrivit ei, introducerea monedei euro a constituit o mare greşeală. Teza nu e nouă. Dimpotrivă. Au existat experţi germani care şi pe vremea cancelarului Kohl, cel care a forţat drumul spre euro, au avertizat clar şi fără echivoc împotriva renunţării la marcă şi a introducerii monedei comune câtă vreme nu se realizează şi o uniune politică europeană.

Sarrazin n-a făcut mult mai mult decât să reia acest punct de vedere, tot mai frecvent reiterat după izbucnirea crizei datoriilor, şi să încerce să-l ilustreze, adăugând însă şi consideraţii privind diferenţele structurale dintre naţiunile europene, care ar face imposibilă o integrare mai amplă.

Aceste diferenţe ireductibile, de sorginte în bună măsură socio-culturale, ţinând parţial de morala muncii ori de varii aspecte legate de mentalităţi, ar explica tot mai amplul clivaj între sudul şi nordul Europei în materie de PIB, de balanţă comercială şi deficite bugetare.

Pe lângă acest „blând populism”, după cum l-a calificat Micha Brumlik în ziarul berlinez tageszeitung, un populism euro-sceptic totuşi bogat argumentat, autorul şi-a permis şi o incursiune extrem de problematică şi controversată în paginile cele mai negre ale istoriei germane.

Ceea ce n-a întârziat să-i scandalizeze pe mulţi. În context, Sarrazin a susţinut că germanii care favorizează introducerea obligaţiunilor europene, a aşa-ziselor eurobonduri, o fac dintr-un reflex istoric. Spre a-şi ispăşi vina pentru Holocaust şi Cel de-al Doilea Război Mondial aceşti oameni, în frunte cu Helmut Kohl s-ar fi hotărât să-şi plaseze şi banii pe mâini europene.

Criticii, în genere politic corecţi şi de stânga ai lui Sarrazin i-au imputat instantaneu manipularea şi utilizarea abuzivă a Holocaustului.

În reacţie, Malte Lehming reliefa, pe bună dreptate, în ziarul berlinez Tagesspiegel că raportarea la Holocaust e omniprezentă în istoria postbelică a Germaniei federale. Ea a determinat toate marile decizii şi dezbateri ale elitei culturale şi politice, de la integrarea vest-germanilor în Alianţa Nord-Atlantică până la reunificare şi până la discuţia despre poemul anti-israelian al lui Günter Grass.

Pe de altă parte, pledoaria lui Sarrazin în favoarea menţinerii statelor naţionale nu convine defel unei bune părţi a elitei politice europene. Elită care, în răspăr faţă de cifrele şi statisticile furnizate de Sarrazin, crede în continuare, cu o devoţiune cvasi-religioasă, că abandonarea completă a suveranităţii ţărilor ar constitui, până la urmă, soluţia tuturor problemelor continentale.