Noapte liniştită, vremuri tulburi şi majorităţi tiranice | România | DW | 25.12.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Noapte liniştită, vremuri tulburi şi majorităţi tiranice

Care sunt provocările anului 2018? Ierusalimul? Refugiaţii? Terorismul islamist? Coreea de Nord? Relaţiile transatlantice? Fără îndoială. Dar ce e cu statul de drept românesc?

Vatikan Papst mahnt zu Frieden in Jerusalem und Nahost (picture-alliance/AP Images/L'Osservatore Romano)

Papa Francisc în prima zi de Crăciun din 2017, binecuvântând Urbi et Orbi, cetatea şi lumea

M-au frapat, de Crăciun, ştirile postului naţional de radio german. Nu  atât pentru alcătuirea lor, dominată, ca niciodată, de cele cu substrat religios. Ci fiindcă n-au evocat decât aproximativ provocările anului 2018.

Şi pentru că n-au părut să reflecte tihna proprie unei ”nopţi liniştite”, ci nervozitate, dihonia europeană principală, privind migraţia, precum şi perplexităţi care ar trebui urgent depăşite, vizând de pildă identificarea şi apărarea adevăratelor valori creştine.

Or, dacă nici în momentele tot mai rare de reculegere nu izbutim să ne calmăm, să ne-mpăcăm şi să abordăm atent lucrurile care chiar contează, când? Şi dacă noi nu reuşim să ne detaşăm de trepidaţia cotidiană, de agitaţia, grijile şi gâlcevile covârşindu-ne, spre a ne confrunta cu problemele esenţiale, cine?

În acest scop, oricât de greu ne vine, e bine să închidem, vremelnic, aparatura cu care frecvent ne confundăm. E recomandabil să uităm, un timp, de laptopurile şi televizoarele noastre, să părăsim reţelele de socializare şi să trântim uşa în nasul propagandei lor toxice şi în al obsesiilor noastre zilnice, ieşind din logica bătutului apei în piuă.

Dacă nu rezistăm ispitei şi ne întoarcem totuşi la obiectele cu care ne-am electrificat şi informaţionalizat existenţa, punând-o la distanţă şi adăpost de sentimentele noastre veritabile, ni s-ar putea întâmpla ce-am păţit şi eu în dimineaţa primei zilei de Crăciun. Mi s-a oprit o clipă mintea.

Am aflat că, la loc de frunte între ştirile zilei, figurează, în Germania, nu doar refugiaţii, pomeniţi foarte favorabil de liturghia papală şi de comisarul european Avramopoulos care, în consens cu linia Berlinului, nu oboseşte să ceară solidaritatea estului cu vestul şi cu migranţii. Ci şi decizia Guatemalei de a-şi muta ambasada la Ierusalim.

Preşedintele micului stat centralamerican a anunţat-o în siajul hotărârii preşedintelui SUA, Trump, de a transpune, în fine, o tot mereu amânată decizie a Congresului american. Care însă, departe de a fi inedită, datează de aproape un sfert de veac. Cât de importantă putea fi deci, spre a figura în buletinul de ştiri, această informaţie, referitoare la două state minuscule, întemeiată pe alta, şi anume  recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a statului evreu, despre care, nu întâmplător, se spune că ar fi împlinit trei mii de ani?

Că ea merita să fie totuşi transmisă se datorează, de bună seamă, debusolării morale a lumii contemporane. Şi, în context, curajului ieşit din comun manifestat de Jimmy Morales. Preşedintele guatemalez pare să fi interiorizat comandamentul biblic cerându-ne să nu ne luăm "după cei mai mulţi, ca să facem rău; şi la judecată să nu urmăm majorităţii, ca să ne abatem de la dreptate". Guatemala nu s-a sfiit deci să-şi asume dreptul suveran de a recunoaşte dreptul suveran al statului evreu de a-şi stabili unde vrea capitala.

Or, Morales nu şi-a adoptat decizia ignorând riscurile aferente. În speţă probabila sa confruntare cu represaliile antrenate de furia acelei copleşitoare majorităţi a statelor membre ale ONU , care, nu fără o doză de ipocrizie, refuză să accepte realităţile din Ţara Sfântă şi nu se dau în lături, ca Turcia, să încerce să le intimideze pe cele, puţine, care le admit.

Această apăsătoare majoritate a osândit recent, în Adunarea Generală ONU, cu 128 de voturi la 9, validarea, de către preşedintele SUA, a deciziei poporului american.

Chestiunea Ierusalimului a făcut, nu întâmplător, valuri şi la Bucureşti. La ONU, după un proces decizionar oarecum opac, România s-a alăturat Cehiei, Poloniei, Ungariei şi Letoniei, precum şi Croaţiei, abţinându-se, inteligent, de la vot. În acest fel, Bucureştii au evitat o periculoasă poziţionare în clivajul transatlantic privind, între altele, conflictul israeliano-palestinian.

Ulterior însă, liderul Camerei Deputaţilor şi al principalului partid guvernamental l-a obstrucţionat pe preşedintele României, căruia îi revin, constituţional, principalele competenţe în domeniul securităţii şi relaţiilor externe. Secondat de liderul Senatului, Liviu Dragnea a sugerat necesitatea mutării ambasadei române de la Tel Aviv la Ierusalim, ca şi cum nu şeful statului şi ministrul de externe ar trebui să se pronunţe, prioritar.

Nu e o enigmă ce urmăreşte lăudabila, dar insolita iniţiativă. Izolaţi internaţional de tentativele lor făţişe de a scăpa de condamnări în justiţie prin demontarea statului de drept, cei doi lideri de camere parlamentare cu probleme penale aplică tactica deturnării atenţiei şi a dezbinării vrăjmaşilor şi aliaţilor spre a-şi contracara marginalizarea.

Noua probă de duplicitate n-are, totuşi, sorţi de izbândă. Recentul avertisment al Departamentului de Stat, cerând Parlamentului să nu slăbească independenţa justiţiei şi să nu submineze lupta anticorupţie, reliefează clar dorinţa SUA ca România să nu renunţe la valorile comune. Iar parlamentarii să nu-şi distrugă statul de drept.

Or, demolarea lui de către o majoritate parlamentară nu mai puţin tiranică decât cea de la ONU, dacă protestele, cetăţenii şi preşedintele lor nu reuşesc să oprească în ultima clipă lichidarea statului de drept, e principala provocare confruntând în anul care vine o Românie supusă şi din cauza dedemocratizării unei exsangvinări prin emigraţie.

Mi-aş fi dorit ca, în serviciul divin de Crăciun, Suveranul Pontif, un critic, vai, al recunoaşterii Ierusalimului drept capitală a statului evreu, să aibă în vedere nu doar Coreea, războaiele şi soarta migranţilor asiatici şi africani. Ci şi  nevoia Europei de a-şi depăşi disensiunile interne, politice şi axiologice şi supărarea transatlantică, pentru a-şi putea apăra libertatea eficient. Mi-aş fi dorit ca Papa să se arate mişcat şi de tragedia refugiaţilor Bătrânului Continent.

Bunăoară a românilor, tot mai dramatic de mulţi, ce nu-şi părăsesc ţara în masă din raţiuni preponderent materiale, ci pentru că şi-au pierdut încrederea că pot trăi demn într-o patrie realmente liberă, cu instituţii nediscreditate şi o egalitate veritabilă a cetăţenilor în faţa legii.

În contextul exilului românesc şi al tragediei puciului parlamentar de la Bucureşti, Papa ar fi putut evoca alte tradiţii biblice decât a pomenit în liturghia din noaptea de Crăciun. În fond, la Betleem, uşile continuă să fie închise pentru evrei ca Maria şi Iosif, după cum reliefa recent un observator german. În plus, atât evacuarea din rai, cât şi deportările din Ţara Sfântă s-au datorat încălcării trufaşe a comandamentelor divine.

Între principalele porunci figurează interdicţia hoţiei şi prohibiţia mărturiei mincinoase. Sfidând Decalogul, parlamentarii români au propus, practic, dezincriminarea lor. Pe ei, nu pe cetăţenii de rând care iau de ani de zile calea pribegiei ar fi deci drept să-i lovească pedeapsa băjeniei.